Călăuza - esența secolului XX

După proiecția Călăuzei în cadrul retrospectivei Tarkovski la BCUT (Biblioteca Centrală Universitară din Timișoara), Simona Croitoriu, unul din cei mai pasionați fani Stalker, scria pe facebook: „Dacă ar fi să pot alege, toată viața care mi-a mai rămas aș fi doar spectator la Călăuza. Și dacă, prin acea minune în care cred cu tărie, aș fi aruncată în timpul viitor vreo trei-patru mii de ani și aș putea să iau cu mine un simbol al secolului XX, reprezentativ pentru lumile ce vor veni, aș lua Călăuza – mai mult decât un film, mai mult decât o carte, mai mult decât întregi sisteme filozofice. Andrei Tarkovski, sper să  ai parte de frumusețe în lumea în care ești! Mulțumesc!” Entuziasmul Simonei este hrănit de starea (și dorul) de veșnicie pe care o transmite filmul lui Tarkovski. Unii comentatori nu întrevăd nicio legătură între Călăuza și bucuriile necreate, veșnice. De aceea rămân sceptici atunci când se întreabă ce ar putea să însemne pentru cei de peste trei-patru sute de ani, Călăuza: „Nu îndrăznesc să-mi imaginez răspunsul. Oricum, altceva.” „Esența secolului XX!” - răspunde Simona Croitoriu. „Nu știm întotdeauna ce forme poate lua adevărul, dar drumul rămâne deschis căutarilor cu sau fără călăuză” - răspunde o voce pentru care călăuzirea e un fel de a cincea roată la căruță, că - asemenea Scriitorului și Profesorului - „căutătorul de adevăr” se descurcă și singur, înțelege și singur, poate răzbate și singur. Uitând că - fără Călăuză sau cu Călăuză - „nimeni nu are nevoie de camera aceea”, pentru că „organul credinței li s-a atrofiat”, după cum îi spune Stalkerul nevestei sale devotate, la întoarcerea acasă. Un alt comentator e de părere că adevărul se află în acea încăpere în care nimeni nu îndrăznește să calce. Doar că, dacă n-am uitat de tot de jinduirea după „focu'ncins de bucuria Sa” (Ioan Alexandru), adică a Celui mereu pomenit în filmele lui Tarkovski, putem recunoaște chiar în Călăuza semnele acelui „altceva”. Scriitorul și Profesorul se comportă fără smerenia și cumințenia cu care s-ar cuveni să se apropie de Camera Dorințelor pentru ca minunea să se producă. În măsura în care omenirea nu uită de „semnele Împărăției” (care nu este din lumea aceasta) lăsate de Fiul Omului (Calea, Adevărul și Viața), Călăuza nu-și va pierde semnificația. Într-un fel, am putea spune că doar dacă va dispărea Biserica din istorie, filmul lui Tarkovski va reprezenta „altceva” sau „orice altceva” sau o infinitate de lucruri pentru o infinitate de privitori. Așa, la fel ca finalul penultimei sale creații realizate în Italia, el oglindește - în chip apofatic, aluziv - nostalgia omului după idealul prăbușit al Bisericii...

Stalker (Andrei Tarkovski, 1979)