Plăcere și vinovăție - Bietul Ioanide

Am revăzut Bietul Ioanide pe 31 martie, când Adrian Enescu, cel care l-a făurit – muzical – pe Ioanide, ar fi împlinit 69 de ani. Filmul lui Dan Pița rămâne – pentru mine – o „plăcere vinovată”. De ce plăcere? Pentru că am obosit numărând actorii unu și unu filmați de Florin Mihăilescu – director de imagine care a debutat cu Pița (în Filip cel bun), apoi – mereu surprinztător – a continuat cu Mircea Daneliuc (Cursa, Ediție specială, Iacob), Alexandru Tatos (Mere roșii, Rătăcire, Duios Anastasia trecea, Secvențe, Fructe de pădure), Stere Gulea (Ochi de urs). 

Exceptând interpetul rolului titular (neprofesionistul Ion Pacea, de profesie pictor) și personajul tezist construit de Ștefan Iordache, ceilalți sunt înrămați cu brio în această „frescă socială”: Constantin Codrescu, Marga Barbu, Olga Tudorache, Ion Caramitru, Leopoldina Bălănuță, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Carmen Galin, Mihai Pălădescu, Tănase Cazimir, Octavian Cotescu, Gheorghe Dinică, Eniko Szilaghi, Petre Gheorghiu, Anda Căugăreanu, Dan Nasta, Dinu Ianculescu, Ion Besoiu, Mircea Constantinescu, Jean Lorin Florescu, Ovidiu Schumacher, Vasile Nițulescu, Dorel Vișan și încă alții. Decorurile lui Virgil Moise și costumele Svetlanei Șchiopu conferă și ele un farmec discret aristocrației interbelice. 

În partea a doua, de după instaurarea anarhiei de către comuniști (cum avea să prevadă, clarvăzător, personajul lui Ion Besoiu – un ofițer înregimentat politicii legionare căruia nu-i pasă cine-i plătește solda, câtă vreme e menținută ordinea în țară), aristocrația e surprinsă exclusiv într-o notă caricaturală. Pierzându-și proprietățile, trăiește de azi pe mâine și așteaptă venirea americanilor și vinde, ce nu le-a fost confiscat de comuniști, la talcioc. Acolo, un personaj la limita nebuniei, protestează în fața unui milițian, dezbrăcându-se de hainele de pe el și, când este săltat de forțele de ordine, spune: „Lăsați-mă, sunt o personalitate! Știi tu ce-i aia o personalitate? Țâncule! Habar n-ai! Porți șapca aia de pomană pe cap! Am fost cineva! Eu nu sunt hoț! Tot ce vând aparține familiei mele! Gogomanilor! Așa vă purtați cu un om? Să vă fie rușine! Luați acum tot de pe mine! Sunteți mulțumiți?” 

Poate că de la această criză a personalității sub comunism s-ar fi putut reconstrui drama trăită de aristocrații (ori, pur și simplu, oamenii cât de cât înstăriți) deposedeați de averi prin naționalizare și abuz de putere, după 1948. Așa, replicile cu pricina rămân o sugestie mult prea puțin valorificată. Pentru că ceea ce „iese în față” e cu totul altceva: atitudinea binevoitoare „față de om” a comunistului protejat de „apoliticul” Ioanide în „ilegalitate”, ajuns acum la putere; pretenția comuniștilor de a-i folosi pe „cei mai buni dintre cei mai buni” la „facerea lumii” și plămădirea „omului nou”. De aici și sentimentul, mărturisit, de vinovăție față de Bietul Ioanide. Contrar viziunii lui Călinescu și a scenaristului Eugen Barbu, în anii „obsedantului deceniu” (și chiar după aceea), cei mai buni dintre cei mai buni au îndurat frig și foame și suferință în pușcării, atunci când n-au sfârșit-o într-o groapă comună. 

Sigur, un film românesc din perioada comunistă îl vezi, îl înțelegi și îl primești sau nu în funcție de un complex de factori, de – cum se spune – gust, de propriile sensibilități. Iată, Bietul Ioanide, fie îl descalifici din start pentru „teatralism” și „idealizări”, fie îi recunoști neîmplinirile dar și demersul – până la un punct nu lipsit de interes și nici de anvergură – de a contura o lume insuficient sau nesemnificativ reprezentată cinematografic până la sfârșitul anilor 70: lumea aristocrației, a intelectualității interbelice, legionarii ș.a.m.d. După ce a depășit momentul Ioanide, Dan Pița avea să se mai joace puțin de-a Ardelenii (filmează episodul al treilea, Pruncul, petrolul și ardelenii, în 1980) și va regiza un cvadruplu îndreptar pentru viață, o adevărată scară spre desăvârșire: Concurs (1982), Faleze de nisip (1983), Dreptate în lanțuri (1984), Pas în doi (1985).