luni, 10 aprilie 2017

Weedend

Am dorit să ajung neapărat la conferința lui Dan C. Mihăilescu despre „construcția de sine” în perioada interbelică din Timișoara. I-am luat pe Theodor și pe Ioan de la școală și am ajuns cu un ceas mai devreme. Până la ora începerii conferinței, Aula Magna a UVT s-a umplut. S-a stat și în picioare. Am reținut de la D.C.M. cu precăere încercarea sa de a înțelege ambele „tabere”. Stricto sensu: și pe legionari și pe cei vânați de legionari. Pentru că, spune el, premisa „ori, ori” vine de la celălalt, adică de la Cel ce desparte (diabolo asta înseamnă). Discursul lui D.C.M. a fost savuros, entuziast, plin de umor. A pomenit, din nou, de top ten-ul său în materie de cărți obligatorii pentru orice „construcție de sine”. A inclus și Biblia, alături de stoici, Cervantes etc. Și totuși, Biblia a fost și încă e atât de abuzată. Fără o interpretare „în duh și adevăr” se poate ajunge la masacre sau - cum se întâmplă în recentul film rusesc, Mucenicul - la excese comportamentale ultra-teribiliste, violente, intolerante. Mi-a plăcut compararea istoriei interbelice cu o sursă implacabilă de radiații. De aceea este foarte riscant să abordezi unilateral excesele de huliganism din acea epocă. D.C.M. a vorbit apoi despre criza lecturii, despre imaginile de-a valma pe care le „absorb” noile generații în detrimentul timpului dedicat lecturii.
De la conferință am alergat la Filarmonică unde - într-o sală aproape plină - am urmărit proiecția filmului mut Cutia Pandorei (G.W. Pabst, 1929) cu acompaniamentul live al Orchestrei Filarmonicii Banatul. Filmul se păstrează foarte bine, iar Louise Brooks l-a influențat mult pe Bob Fosse când a distribuit-o pe Liza Minneli în Cabaret (1972) și când a compus acea „divine decadence” din Berlinul anilor 30. Am remarcat și un citat scurt din Câinele andaluz (1928, Bunuel) - mâna strânsă la ușă a regizorului spectacolului din film. Pabst pare extrem de interesant.
Cutia Pandorei (G.W. Pabst)
De Florii am fost cu Theodor la biserica rusă din București. A fost arhiplină și majoritatea s-a împărtășit. În aceeași zi, în Egipt, aveam să aflu, a explodat o bombă într-o biserică a copților în timpul liturghiei. După-masă am petrecut vreo trei ceasuri cu Petre Nicolae și Dan Pița la o cârciumă din Piața Rosetti. La sfârșit ni s-a alăturat și Ionuț Mareș. A fost un adevărat banchet. Vorbind despre muzici, filme, viață, mi-am amintit de acel „și, și” căutat de D.C.M. Cât de greu este să recuperezi, din cinema-ul românesc (dar nu numai) acele filme „mincinoase” pentru că, de exemplu, folosesc muzică originală (ca personaj dramatic), o coloană sonoră și un anume fel de a vorbi și a se mișca al personajelor care nu e „ca-n viață”, adică aproape de „realismul” lui Pintilie, Tatos, Daneliuc, Tănase, Puiu, Mungiu, Jude...
Pas în doi (Dan Pița și Petre Nicolae)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.