Tertium non datur

Vorbeam cu Florin Doboș despre schița lui I.L. Caragiale, Românii verzi. Despre ironia lui Nenea Iancu îndreptată spre cei ce consideră că vrăjmașii unui neam sunt numai și numai calitățile altor neamuri, nu propriile sale defecte. Da, zice Florin, dar asta e valabil nu numai pentru un „neam verde” în delir. Atâtea alte neamuri, nu doar neamul românesc, au fost, și sunt încă, în vrăjmășie cu ceea ce consideră a fi străin de neamul lor. Se potrivește, adaugă Florin, fiecărui om în parte, atunci când judecă strâmbătatea, ipocrizia, nemilostenia, autosuficiența, ignoranța, fudulia etc. altuia. Și are dreptate. La urma urmei, dacă stăm pe aceeași planetă, se întâmplă ca uneori să mai stăm și la aceeași masă cu „verzi” (români sau nu, pro-globaliști sau anti-globaliști, moderniști sau antimoderni ș.a.m.d.). Numai și numai prea puțina noastră înțelepciune și așezare sufletească ne face să-i disprețuim, fie și-n tăcere. Poate că e chiar un exercițiu, o formă de asceză, de nevoință, să stai alături de cineva căruia nu-i împărtășești defel pălăvrăgeala și (mânat, desigur, de bună credință, de o cauză nobilă) activismul. E și asta o binecuvântată „constrângere” la rugăciune. Un prilej de a privi înlăuntrul tău, de a cugeta la cele de pe urmă. De a înțelege unde anume te afli, pe care treaptă a intoleranței (sau neîngăduinței), a înfumurării și amăgirii. De la Matei zicere: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu judecata cu care judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura.” 

Grafică de Klara Tamas

Mă consolez cu amintirea celor doi ovrei – Nicolae și Mihail. Nicolae Steinhardt a fost prigonit deopotrivă de cei de un neam cu el, cât și de nu puțini creștini ortodocși. Primii, după ce au aflat de îmbisericirea sa, l-au considerat un apostat. Ceilalți n-au vrut să știe de el pentru că era „jidan”, „intelectual”, „ecumenist”. La rândul său, Mihail Sebastian, fusese un neînțeles deopotrivă de ovreii săi (pentru că, între altele, îi lipsea mercantilismul) și de prietenii săi români (Nae Ionescu, Eliade, Cioran, Camil Petrescu etc.) după ce aceștia au trecut de partea legionarilor. Tertium non datur. Mihail Sebastian își căuta echilibrul într-o omenire „fără uniforme” (într-o lume care devenea tot mai cazonă), iar atipicul Nicolae Steinhardt a rămas același spirit viu și deschis spre cultură chiar și după ce a îmbrăcat (în ultimii săi zece ani de viață) straiele monahale. De cele mai multe ori pendulez între solitudinea lui Sebastian și exuberanța cu care Steinhardt avertisa asupra smintelii numită cristalofilie (sau puritanism sau amăgirea ce ne face să cădem în capcana virtuților). Probabil că așa trebuie să fie. Sunt în grafic, cum ar veni.