Just doubt it!

Există, în După dealuri, un cadru în care apare (în prim-plan, cu majuscule) inscripția CREDE ȘI NU CERCETA! O parte din publicul ortodoxist, la premiera din 2012 și după aceea, a amendat filmul lui Cristian Mungiu pentru așa-zisa „agendă ascunsă” prin care cunoscutul (și multipremiatul) regizor ar fi dorit „să pecetluiască imaginea unei Românii ortodox-handicapate pe care a făurit-o presa dimpreună cu unii oameni ai bisericii în strădania lor de a judeca întâmplarea nefericită de la Tanacu”. Mungiu a fost acuzat de „lipsă de profunzime”, de „teama de a nu plăcea străinului”, de „corectitudine politică” pentru felul în care a sugerat o „relație diderotiană” în numele căreia, practic, cineva „se jerfește” și fără de care „filmul nu mai era film”. Astfel, mult comentat și prea puțin văzut (mai ales de către cei care l-au comentat), După dealuri („frumos colorat, bine paginat, cu portrete și dialoguri potrivite cu talent”) a rămas „o poveste tragică de iubire dintre două fete, foste colege la un orfelinat, în care una ajunge la mănăstire, iar alta, după ce face ceva bani în Germania, vine să-și scoată iubita din robia călugăriei pentru a fugi amândouă în lume, unde să-și trăiască nestingherite dragostea”. Dar fata care vine din Germania se lovește de „bigotismul, cruzimea și prostia călugărilor” de la o mănăstire din România… Exact același tip de discurs l-am întâlnit și în rândul multor spectatori certați cu rânduiala bisericească și supărați pe cler. Iată, mi-am zis, că grila „ortodoxistă” și cea „progresistă” nu sunt decât două fețe ale aceleiași monede. 

După dealuri (Cristian Mungiu, 2012)

Să fie inscripția cu pricina semn de bigotism și prostie? O vreme am crezut că da, că e o altă formă de manifestare a ideologiei luterano-calvine de tip „sola fide”, până când mi-am amintit de o secvență din Stalker. Acolo, spre finalul odiseii prin Zonă, Călăuza le spune Scriitorului și Profesorului, pregătindu-i pentru clipa când urma să intre în Camera Dorințelor: „Știu că o să vă supărați, totuși e de datoria mea să vă spun. Iată, am ajuns. Ne aflăm aici, în prag. E momentul cel mai important din întreaga viață. Trebuie să știți că aici vi se va îndeplini dorința cea mai arzătoare, cea mai sinceră, cea mai chinuitoare. Nu e nevoie să spuneți nimic, trebuie doar să vă concentrați. Încercați să vă gândiți la întreaga viață. Când un om se gândește la trecut, devine mai bun. Dar mai cu seamă … mai cu seamă … să credeți!” Să creadă, iar nu să „cerceteze”. Nota bene: îndemnul de a crede, doar de a crede, e rostit nu de un „bigot” „crud” și „prost”. La întoarcerea acasă (unde se află, spunea Alexandru Paleologu, „ultima cameră a Zonei”), spectatorul poate vedea rafturile bibliotecii ticsite de cărți (ce par citite și răscitite) ale Călăuzei. Filmele lui Tarkovski sunt și ele bogate în conotații culturale (literare, muzicale, plastice, teologice, filosofice etc.) din cele mai diverse. Deci avem de a face cu un căutător neobosit al adevărului, al frumuseții, al credinței, al nădejdii și al dragostei. În fond, și comentariul hristic din Evanghelie tot la asta se referă: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut!”. N-au văzut pentru că nu au „cercetat”. Iar versurile lui Nicolae Labiș de la mijlocul anilor 50 - „Scăpaţi de idoli, chip cioplit în mituri / Noi nu mai acceptăm. Ne îndoim / Şi numai strecurat prin judecată / Primim al vieţii adevăr sublim” - trimit și ele spre nevoia de încredințare, de eliberare de sub tirania eresurilor, a chipurilor cioplite, a miturilor. Cercetarea, cum ar veni, vrednică de ocară atunci e doar o examinare de tip raționalist, se cuvine căutată și dorită atunci când e însuși semnul judecății (discernământului) despre care vorbea poetul Primelor iubiri în același duh cu Apostolul Pavel: „Toate să le încercați; țineți ce este bine!”. 

Călăuza (Andrei Tarkovski, 1979)