marți, 24 octombrie 2017

Candoarea unui cineast-poet

Din lung-metrajele de Cannes 2017 proiectate în Timișoara, unul singur m-a făcut să mă mir. L-am urmărit uluit, așa cum - copleșit de uimire - am urmărit altădată filmele lui Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Eugen Greene (Călugărița portugheză, de exemplu) ori mai vechile filme de Robert Bresson, Mircea Săucan și Wim Wenders. Paterson este de neimaginat într-o lume ahtiată după zgomote de fond, după rating și „afirmare personală”. Așa cum e lumea europeană din The Square, câștigător al Palme d'or-ului, sau cea de peste ocean, din Good Times. Tăcerile din filmul lui Jim Jarmush, deopotrivă cu  rostirile personajelor sale sunt însă de neînțeles. Unora li se vor părea desuete și plictisitoare, așa cum desuet și plictisitor e tot ceea ce nu răspunde ritmurilor și logicii timpurilor (post)moderne. De neînțeles e să vezi cum un șofer de autobuz compune poeme și - în pauza dintre două ture prin oraș - le scrie în „caietul secret” unde își ascunde versurile, rimele, emoțiile.
Să vezi lumea cu ochi de poet.!... Dar nu orice fel de poet, ci unul „începător”, preocupat în cel mai înalt grad de taina începuturilor ce pecetluiesc împreuna viețuire. Paterson respiră candoarea unui cineast-poet. Când o întâlnește pe fetița iubitoare de poezie care-i recită câteva din versurile ei mi-am amintit de Mica romanță, filmul lui George Roy Hill din 1979, în care - ieșind de sub tirania „materialismului” - doi adolescenți de 13 ani discută despre Heidegger și existențialism, punându-și problema unei comuniuni de gând și simțire ce depășește orice „necesitate” biologică. E atâta cumințenie în Paterson, încât îți vine să crezi că - asemenea cailor înzestrați cu rațiune din Călătoriile lui Gulliver (partea a patra)personajele de pe ecran nu cunosc vicleșugul, amăgirea și dezamăgirea, că nu s-au protejat cu niciun fel de armură împotriva bunătății.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.