Gânduri pe marginea unui anumit tip de film - Un pas în urma serafimilor

Cu vreo două zile înainte să văd Un pas în urma serafimilor am citit un interviu cu Daniel Sandu, regizorul fost absolvent de seminar ortodox care-și varsă acum amarul pricinuit de experiența sa adolescentină. Am aflat astfel că printre preferințele sale se numără musicalul La La Land, multipremiat cu Oscar chiar în acest an. Celelalte titluri pomenite (cu excepția filmului, După dealuri, citat pentru temă / subiect, iar nu pentru expresia artistică propusă de Mungiu) sunt blockbusters made in the USA în ultimii ani. Ceea ce aveam să văd pe ecranul de la mall se potrivea de minune cu repertoriul mallurilor (din România, cel puțin), profilat exclusiv pe superproducții și filme „de consum”, „de gen”, care - spre deosebire de filmele românești „de autor” - îți dau, în general, o stare de feel good. (Nu același lucru aveam să-l observ în 2012, când mi se părea că După dealuri nu avea ce să caute într-o sală de mall, în același tip de companie. Și nici n-ar fi ajuns acolo dacă nu avea patalamaua de premii de la Cannes și lumea nu era - încă - interesată se „senzaționalismul” cazului din care se inspirase.) În timpul proiecției am avut sentimentul că e exact filmul pe care l-au căutat cu lumânarea denigratorii ortodoxiști ai lui Mungiu care - adesea în necunoștință de cauză - au scris vrute și nevrute despre După dealuri. Ei bine, Daniel Sandu le oferă acum pe tavă toate „capetele de acuzare” la adresa nu doar a lui Cristian Mungiu, ci și a lui Cristi Puiu și Radu Jude.
Dar nu despre film doresc să scriu. Prin felul în care a fost făcut, Un pas în urma serafimilor și-a atins ținta și a ajuns la cine trebuia să ajungă. Povestea cinematografiată aici („a true story”, nu-i așa?) m-a făcut să mă gândesc la cât de cripto-protestant și cripto-(romano)catolic e sistemul de învățământ ortodox. Mi-a amintit de mărturia unui convertit la Ortodoxie. Spunea el: dacă m-aș duce la un romano-catolic să-l aduc pe „drumul cel bun”, acesta, văzând majoritatea bisericilor / mănăstirilor ortodoxe, ar spune - și pe bună dreptate - că e foarte asemănător și s-ar mira de ce insist atât că e diferit?; dacă m-aș duce la un protestant să-l întorc din „rătăcire”, s-ar speria de legalismul practicat și promovat de ortodocși... Mi-am amintit apoi de mărturia lui Sorin Dumitrescu. Distinsul academician spunea că nicio instituție de învățământ ortodox (organizată pe calapod apusean, protestant) nu s-a arătat interesată de volumul său Noi și icoana. Icoana, mai spunea el, nu interesează pe nimeni. E un fel de Cenușărasă (adăuga Pr Rafail Noica) - nu doar în „lumea mare”, ci chiar în spațiile ortodoxe, fiind surclasată (și nu de ieri, de azi) de tabloul religios. „Tensiunea semantică a unei gândiri cu vedere - scria Sorin Dumitrescu în Tablou cu orbi - este esențialmente iconică.” La Mungiu și Puiu (dar și la Jude, cel puțin în O umbră de nor) tensiunea semantică este chiar așa: „cu vedere” și „iconică”. De unde și dificultatea primirii ei „precum este” de către cei dedulciți cu tablouri religioase și reprezentări care mai de care mai pioase, mai „naturaliste”. Ori ilustrativismul din Un pas în urma serafimilor, considerabil mai accesibil decât „minimalismul” viziunii lui Mungiu-Puiu-Jude (chiar atunci când se vrea „echidistant”, prin evocarea preotului de țară, sfătos și cumsecade, interpretat de Valer Delakeza) pune pe tapet doar viciile instituționalizării credinței, ridicolul religiozității. (După dealuri, Sieranevada și O umbră de nor dau mărturie, între altele, și pentru dificultatea de a dobândi și cultiva o conștiință eclezială, nu doar despre conformismul de tip religios, ca mască de moralitate.)  
Spre deosebire de filmele celorlalți regizori români pomeniți, Un pas în urma serafimilor e mai mult un fel de chewing gum, de fast food. Într-o lume în care și ciunga și hamburgerii cu cartofi pai sunt la mare trecere, am putea spune: 1-0 pentru Daniel Sandu. Bătălia adevărată se duce însă în altă parte: în felul în care lăsăm strâmbătatea, dar și frumusețea, să ne lămurească. Și, nu în ultimul rând, în felul în care înțelegem că opusul religiozității nu e musai o minte sceptică și cârcotașă (ajungând până la o nouă formă de religiozitate: militantismul ateu), ci o minte care caută să-și cultive - printr-o împreună-strădanie ce poate dura o viață de om - conștiința eclezială.