joi, 2 noiembrie 2017

A 11-a poruncă

La începutul anilor 80 aveam să descopăr LP-ul galben al lui Mircea Baniciu (nota bene: orchestrat de Post Scriptum), pe care se află câteva cântece pe versuri de Ion Minulescu. Între ele, unul care ne îndeamnă să ascultăm ca să învățăm să vorbim: „Ascultă, să-nveți să vorbești / Privește, să-nveți să clădești / Și taci, să-nțelegi ce să faci!” (poezia lui Minulescu se intitula „A 11-a poruncă”).
Grafică de Klara Tamas
Au trecut aproape 40 de ani de atunci și încă sunt departe de această învățătură. Și asta pentru că nu ascult îndeajuns. Nu adulmec îndeajuns încotro bate cuvântul rostit sau scris. Și, asumându-mi prea repede premise eronate, uit că fiecare e în filmul său. Că fiecare le știe pe ale sale. Că multe vorbe, deși sunt aceleași, au alte înțelesuri pentru cei care le vehiculează. Că, în fine, omul o ține pe-a lui și - vorba zapciului din Aferim! - lumea rămâne aceeași, chiar de i te-ai pune de-a curmezișul. Altfel spus: când vezi pe cineva chitit să respingă ceva ori să îmbrățișeze strâns altceva, zadarnic e să adaugi un „da, dar poate că...”. El știe una și bună. Iar atunci nu-ți rămâne decât să te dai la o parte. Dacă ratezi această ocazie se cheamă că-ți pierzi vremea. N-ajungi nicăieri. Deși, deși... Unii își vor aminti poate că le-a fost de folos să insiști, să-i dădăcești, să-i provoci, să-i scoți din zona de confort. Ideea e: unde găsești sarea aceea pentru cuvintele pe care - dacă nu poți să taci - le rostești. Pentru că se cade să grăim sărat. Potrivit de sărat. Totul e să nu uităm care e, cu adevărat, treaba noastră. Altfel ne aflăm în treabă. În treaba altuia sau altora. Și iar ne pierdem vremea.
În acest sens, comunicarea pe blog are avantajul unei cântăriri mai atente a vorbelor scrise. Pe facebook bombardarea e continuă. Felurite glasuri de sirene caută să te distragă. Ți se pare că unul sau altul chiar are ceva de spus, când - cel mai adesea - nu face decât să-și omoare vremea. Nicidecum să și-o restaureze. Ori comunicarea (care e - sau ar trebui să fie - un adevărat praznic) înseamnă tocmai restaurarea vremii, intrarea într-un alt timp. Al înțelegerii, al descoperirii, al bucuriei. Schimbul de replici de pe facebook e - sau amenință să fie - total altceva: un timp al discordiei, al (auto)suficienței, al durerii. Al durerii nevindecate și (dacă nu afli ascultarea, privirea și tăcerea de care vorbea Ion Minulescu) nevindecabile.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.