De Crăciun, în 2016, eram patru în casă. Acum suntem cinci. În Ajun de Halloween 2017 (cuvânt la auzul căruia unii, deși se referă la praznicul tuturor Sfinților, au strâmbat din nas) a venit pe lume (pe lumea asta care nu e așa de rea, de vreme ce Hristos S-a întrupat în ea) și Simeon. Cam pe când - alături de Theodor, Ioan și Octavia - urmăream, la aceeași masă de la „Zai”, monologul lui Marmeladov, interpretat de actorul și regizorul Levente Kocsàrdi.
 |
| Cei 5R (dintre care unul e - încă - nevăzut), la Oază |
Anul meu teatral 2017 începe și se încheie cu câte o premieră. În primele zile din ianuarie, Sonetul 66 la TMT (Teatrul Maghiar din Timișoara) - un musical tragic imaginat de Kocan Mladenović (regizor din Serbia, care mai montase la TMT Opera cerșetorilor) ce înregistrează „triumful haimanalelor, haidamacilor, teroriștilor, fanatismului fundamentalist” (Nicolae Steinhardt). O serie de sugestii plastice (Guernica lui Picasso, Grădina desfătărilor lui Bosch), coregrafice (frenezia dansului din filmul lui Sydney Pollack, Și caii se împușcă, nu-i așa?) compun un decor foarte asemenea cu cel închipuit de Monahul de la Rohia pentru începutul secolului 21: „Țările occidentale devenite ori pe cale de a deveni vasalele statelor din Orientul Apropiat. O anarhie feudală bazată pe violență, brutalitate, nerușinare și înrobirea popoarelor civilizate, bolnave de angelism și lașitate.” O lume în regim de mobilizare, în care cei fărădelege au devenit stăpâni, iar cei cuminți, proști. O lume prin care trec alți Romeo și Julieta, Macbeth, Othello sau Titus Andronicus, unde până și aerul e irespirabil, astfel că fiecare - pentru a supraviețui - trebuie să poarte măști de gaze.
 |
| Shakespeare's Sonnet 66 (TMT) |
Rabenthal, ultima premieră a TMT și ultimul spectacol văzut în 2017, este un spectacol de autor. De bună seamă, universul Radu Afrim din acest ultim proiect al regizorului este rodul unei extraordinare strădanii în echipă. Și-au adus aportul, desigur, și interpreții, costumele, scenografia, coregrafia, luminile, precum și „universul sonor” (așa scrie pe caietul program) care aparține tot lui Afrim. Un spectacol dens și extrem de elaborat, de muncit, pe nemuritoarea temă eros & thanatos. Energia din umorul existențialist din Rabenthal mi-au amintit nu doar de unele montări ale lui Silviu Purcărete, ci și de universul unor filme ca Giulietta degli spiriti; Roma; La Grande Bouffe; Cabaret, All That Jazz; The Cook, the Thief, His Wife and Her Lover.
 |
| Rabenthal (TMT) |
Tot la TMT am văzut, în 2017, Ultima mutare (regia: Levente Kocsàrd) și Exit (regia: Árpad Schilling).
 |
| Ultima mutare (TMT) |
În cel dintâi, neobosit căutător al desăvârșirii, actorul este prizonierul amintirilor sale. Ultima sa mutare este - la propriu - o sacră ardere de sine, atunci când clădirea teatrului-templu (scoasă din circuitul teatral în urmă cu zece ani) este aruncată în aer. Asemenea unui rege, actorul ar trebui să fie nemuritor. Și poate că, prin credincioșia cu care slujește scenei și încearcă să deslușească viața personajelor sale, chiar așa e. Poem dramatic al agoniei și mortii teatrului, Ultima mutare e un strigăt de disperare viscerală și, totodată, unul din cele mai luminoase elogii aduse vieții.
 |
| Exit (TMT) |
Cel de-al doilea spectacol surprinde goana unor est-europeni spre occident. Totul se întâmplă în terminalul unui aeroport londonez, spațiu ideal pentru revelarea unor caractere. Nu fără umor. Negru, pentru că rădăcinile vânzolelii acestor aventurieri sunt amare. De la Exit am rămas cu iluziile pierdute ale celor ce cred că limba maternă, numele și orice formă de pietate filială sau matrimonială se pot negocia și, la nevoie, substitui printr-o uniformizare generală.
 |
| Carmen (Opera Română, TM) |
Pe la mijlocul anului, în sala TNT (Teatrul Național din Timișoara) am ajuns la opera Carmen în versiunea regizorală a lui Silviu Purcărete (decoruri: Dragoș Buhagiar). Spectacolul, înțeleg, i-a nemulțumit pe spectatorii mai „conservatori”, care așteptau o montare mai convențională, în care să nu se simtă amprenta regizorului… Greu de crezut că Purcărete poate oferi acest „confort” acestui tip de public.
 |
| Inimi cicatrizate |
Din întâlnirea cu Radu Jude la librăria „Două bufnițe” din Timișoara (în februarie, când s-a proiectat Inimi cicatrizate) rețin mai ales o întrebare pe care o tânără spectatoare i-a adresat-o regizorului. Anume, de ce a preferat să renunțe la atmosfera ambiguă, „de taină”, din scrierile lui Blecher. Jude a răspuns că cele mai multe demersuri regizorale de acest fel eșuează în kitsch. Cum ar veni, abordarea frustă, de tip „realist” (fără trucuri „suprarealiste”, fără flashback ori flashforward) e preferabilă. Unde mai pui că e mai aproape de „adevăr”. (De ce-ar fi „adevărul cinematografic” unul singur? Și Bresson și Mizoguchi ori Fellini sunt la fel de adevărați.) Apoi, apropo de kitsch, a urmat un exemplu - Dan Pița. Și aici Radu Jude m-a privit o clipă, știind că - împotriva „corectitudinii” criticii cinematografice din România de după 1990 - mă simt foarte legat de ceea ce a făcut Dan Pița până la Pas în doi. Firește, cel mai potrivit răspuns ar fi fost: Care Pița? N-am zis nimic. Probabil că încă nu e momentul reconsiderării tradiției din care face parte „acel Pița” (cel de dinainte de 1990). Știu însă că va veni o zi când comentatorii se vor dezmetici, iar limbajul filmic născocit de Iliu-Marcus (Viața nu iartă), Săucan (Când primăvara e fierbinte, Țărmul nu are sfârșit, Meandre, 100 lei), Pintilie (Duminică la ora 6), Pița-Veroiu (Apa ca un bivol negru, Nunta de piatră, Duhul aurului), Pița (Concurs, Dreptate în lanțuri, Faleze de nisip, Pas în doi), Veroiu (Semnul șarpelui, Sfârșitil nopții) ș.a. va fi, dacă nu recuperat, măcar valorizat ca un complement necesar pentru limbajul frust, de tip ciné-vérité (fructificat cu succes de Pintilie, Daneliuc, Tatos, Demian, Puiu, Mungiu ș.a.).
 |
| Țara moartă |
Țara moartă, documentarul lui Radu Jude (cu pagini din jurnalul doctorului evreu Emil Dorian citite de regizor, cu fotografii din colecția Costică Acsinte, cu imnuri legionare și marșuri în fundal), mi-a amintit (ca, altădată, Aferim sau filmele lui Lucian Pintilie) de schița Românii verzi de Ion Luca Caragiale: „ … Un neam nu trebuie să-și piardă vremea a se gândi cum să-și îndrepteze defectele și cum să-și cultive calitățile; el are altceva mai profitabil de făcut: să le numere defectele și să le ponigrească sau d-a dreptul să le tăgăduiască altora calitățile. Prin urmare, un neam trebuie să aibă veșnic groază de celelalte, deoarece existența unuia n-are altă condiție decât compromiterea completă a altuia. De aci, necesitatea imperioasă a exclusivismului național celui mai extrem. Bărbatul care are copii cu o femeie de alt neam, sau viceversa, crește la sânul lor niste monștri, cari jumătate vor iubi până la nebunie neamul în mijlocul căruia au vazut lumina, iar jumătate il vor urî cu înverșunare. Să ferească Dumnezeul străbunilor noștri pe orice român sau orice româncă să dea naștere la așa specimene teratologice! … ”
 |
| Ouăle lui Tarzan |
Un alt documentar, Ouăle lui Tarzan (de Alexandru Solomon), oferă din abundență prilejuri de bucurie pentru cei care - asemenea doctorițelor tinere din film - se folosesc de „vraja” spațiului liturgic (în care, spune una din ele, pierzi noțiunea timpului) fără să le pese de „vrăjeala” ideologiilor (comuniste, capitaliste). În filmul lui Solomon m-am întâlnit și cu Dostoievski și cu Soljenițân și cu Aitmatov și cu Svetlana Aleksievici.
 |
| Fixeur |
2017 a însemnat și descoperirea altor câtorva filme. În ianuarie, o întâlnire specială (într-o sală de mall, evident, goală) cu Fixeur și revirimentul unui regizor (după incertul Ilegitim): Adrian Sitaru.
 |
| Dunkirk |
Experiența audio-vizuală extraordinară la I-MAX, cu Dunkirk.
 |
| Despre trup & suflet |
Despre trup și suflet (regia: Ildiko Enyedi) este o poveste de dragoste atipică ce mi-a amintit de un poem de Nichita Stănescu: „Dacă te trezeşti, / iată până unde se poate ajunge: / Deodată ochiul devine gol pe dinăuntru / ca un tunel, / privirea se face una cu tine. / Iată până unde se poate ajunge / privirea, dacă se trezeşte: / Deodată devine goală, aidoma / unei ţevi de plumb prin care / numai albastrul călătoreşte. / Iată până unde poate ajunge / albastrul treaz: / Deodată devine gol pe dinăuntru / ca o arteră fără sânge / prin care peisajele curgătoare ale somnului / se văd …”.
 |
| Rocker |
Rocker (văzut acasă, pe laptop), de Marian Crișan, e o restanță de acum câțiva ani. Emoționantă jertfa de sine a tatălui ce-și ocrotește fiul rebel care se droga.
 |
| Kagemusha |
Tot o restanță (de și mai mulți ani) e și Kagemusha lui Kurosawa, despre care Nicolae Steinhardt scria că e o mărturie despre felul în care „fiinţa umană se cuvine să trăiască nici exclusiv în profan şi nici exclusiv în sacru: numai paralelismul celor două moduri de viaţă (ori matrice stilistice, ar zice Lucian Blaga) ajunge să îmbrăţişeze, complementar, sensul dual al vieţii”.
 |
| Ultima zi |
Cel mai insolit film românesc din 2017 a fost Ultima zi (regia: Gabriel Achim). Replică-rapel (rostită de Adrian, personajul jucat de Mimi Brănescu): „Pământ ești și în pământ te vei întoarce. Dacă îngropăm sămânța ca să aducă roadă, cu atât mai mult se cade să îngropăm trupul, care-i mai mult decât sămânța. Oasele, chiar după mii de ani, păstrează ADN-ul, identitatea persoanei, cenușa nu. Pământul ne păstrează pe toți, ca o bibliotecă. Dacă o ardeți, ar fi ca o a doua moarte. Iertați-mă, dar așa am simțit că trebuie să vă spun.” În felul său, Ultima zi (ca și După dealuri, Sieranevada, Umbra de nor) e tot despre dezbisericire, despre cât e de greu „să schimbi macazul” (echivalentul colocvial al metanoiei), despre „vrăjeala” care a supraviețuit „dezvrăjirii” unei lumi. Pentru că, vorba primarului jucat de Doru Ana, „dacă ai Discovery, National Geographic şi Animal Planet, la ce-ți mai trebuie religie?”.
 |
| Cutia Pandorei |
Tot o bucurie a fost și Cutia Pandorei de Pabst (cu Louise Brooks), film mut din 1929, acompaniat în 2017 de Orchestra Filarmonicii din Timișoara.
 |
| Țărmul nu are sfârșit |
În 2017 am văzut pentru întâia oară opusul lui Mircea Săucan din 1962, rămas (cvasi)inedit: Țărmul nu are sfârșit. Un film-poem, în care se întrevăd obsesiile regizorului din Meandre și 100 lei (realizate câțiva ani mai târziu și difuzate cu mari probleme). Mircea Săucan despre acest film al său îngropat de viu (nu a ajuns niciodată pe ecran înainte de 1990, iar după 1990 a fost difuzat doar la Cinematecă): „Eram un om cu mult mai bun. Mai deschis, mai naiv. Aveam o anumită puritate, o puritate care îți poate da o anumită inconștiență, dar și o anumită prostie. Filmul ăsta are o anumită virginitate pe care n-am încercat s-o deflorez niciodată. Am vrut să ne jucăm cu stelele, cu nisipul, cu universul. Microcosmosul include universul întreg. Într-un fir de nisip încape întregul univers. În gesturi, în mișcări puteam ascunde feminitatea, iubirea.” Am ajuns la filmul lui Săucan în drum spre Iași, unde am fost premiat pentru critică de film la evenimentul „Convorbiri Literare 150”. Mulțumesc echipei conduse de Cassian Maria Spiridon și lui Mircea Platon în special.
 |
| Cu dl. Cassian Maria Spiridon |
De Florii am fost cu Theodor la biserica studenților din București, iar apoi ne-am întâlnit cu Dan Pița, Petre Nicolae și Ionuț Mareș la un restaurant din Piața Rosetti. Încă aud ecoul întrebării lui Dan Pița despre pilda talanților („Cum adică, Dumnezeu îți dă și tot El îți ia înapoi dacă nu ești cuminte?”).
 |
| Cu Cristi Puiu la Arad |
2017 a fost anul în care - la Arad, în cadrul unor conferințe despre Sieranevada și Baloane de curcubeu (filmul lui Iosif Demian) - l-am întâlnit de două ori pe Cristi Puiu, „pescarul de inefabil”. Apoi, împreună cu Florin Doboș, ne-am revăzut la librăria Cărturești din mall. Descoperirea lui Cristi Puiu e semnul de netăgăduit al mult-milostivirii dumnezeiești care - după 15 ani de pripită cristipuiufobie (never say never!) - mi-a dăruit bucuria acestor trei scurte întâlniri.
 |
| Retrospectiva Tarkovski la BCUT |
În 2017 am reușit să proiectez și să prezint la cinemateca BCUT (Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” din Timișoara) cele cinci lung-metraje ale lui Tarkovski din URSS (Copilăria lui Ivam, Andrei Rubliov, Solaris, Oglinda, Călăuza, plus alte două filme sovietice: Gară pentru doi și Câteva zile din viața lui Oblomov). Au venit neașteptat de mulți tineri (studenți). La proiecția cu Andrei Rubliov a intrat în sală - nu e plăsmuire! - un câine vagabond. Cu două minute înainte să înceapă filmul. A venit de parcă ar fi avut invitație, s-a așezat sub un rând de scaune, fiind răsfățat de studenți. La un moment dat, a început să schiaune și chiar să latre când, pe ecran, niște câini hămesiți s-au sfâșiat pentru o bucată de slănină pe care le-a aruncat-o un tătar. La final, după ce au ieșit toți din sală, el a rămas nestingherit sub scaun. În zadar a încercat doamna Lia Vighi (coordonatoarea proiectului de cinematecă de la BCUT) să-l ducă (la propriu!) cu zăhărelul spre ieșirea din aulă. Abia după vreo câteva minute de siestă (deh, Rubliov e un film greu de digerat chiar dacă ai stomac de câine), a făcut singur cale întoarsă. Mă așteptam ca la Solaris (filmul pe care aveam să-l proiectăm în săptămâna următoare), să ne trezim cu un cal (Tarkovski iubea și caii, nu doar câinii), dar n-au venit decât studenți. Peste câteva săptămâni, după proiecția Călăuzei, Simona Croitoriu, scrie pe contul său de facebook: „Dacă ar fi să pot alege, toată viața care mi-a mai rămas aș fi doar spectator la Călăuza. Și dacă, prin acea minune în care cred cu tărie, aș fi aruncată în timpul viitor vreo trei-patru mii de ani și aș putea să iau cu mine un simbol al secolului XX, reprezentativ pentru lumile ce vor veni, aș lua Călăuza – mai mult decât un film, mai mult decât o carte, mai mult decât întregi sisteme filozofice. Andrei Tarkovski, sper să ai parte de frumusețe în lumea în care ești! Mulțumesc!”
 |
| Câinele-spectator la Andrei Rubliov |
Tot în 2017 am ajuns pentru prima oară la Ceau, cinema! (ediția a patra). Am rămas cu: Sătucul meu drag (proiecție specială la Gottlob, în singurul cinema sătex de lux din România), Balul pompierilor, Margarete, Despre ospăț și oaspeți, Imaginea de apoi și Planeta Petrila.
 |
| Margarete |
În cadrul CEFFT (Festivalului de Film Central European), dar și în cadrul Les Films de Cannes à Timișoara (unde am ajuns în urma invitației lui Cristian Mungiu), am prezentat scurt-metrajul lui Valeriu Andriuță, Chers amis, care m-a dus cu gândul la Cehov. Dar atmosfera nu e livrescă, ci - surprinzător pentru un regizor debutant - cinematografică. Andriuță ne invită să medităm la ce mai înseamnă școală în acest început de mileniu trei, la condiția dascălului (dar și a directorului de școală, a părintelui, a elevului).
La CEFFT le-am reîntâlnit pe doamnele Manuela Cernat și Victoria Cociaș. Tot acolo l-am cunoscut pe regizorul Alexandru Maftei, pe care-l știam doar din elegiacul său film TV de debut, Fii cu ochii pe fericire, centrat pe o reuniune de clasă (în vara asta am avut și eu întâlnirea de 30 de ani cu foștii colegi de liceu).
 |
| Fii cu ochii pe fericire |
Acolo aveam să descopăr un apăsător, tulburător (și încântător) film bulgar: Bezbog (Leopardul de Aur 2016 pentru Laritza Petrova și Premiul de interpretare feminină pentru Irena Ivanova, la Locarno). Cinema pur-sânge.
 |
| Bezbog |
La FFC m-a uimit candoarea din filmul lui Jim Jarmush, Paterson.
 |
| Paterson |
La fix un an de când trupul compozitorului Adrian Enescu a fost prefăcut într-un pumn de cenușă, primesc de la Sorina Moldvai (de peste ocean!) două piese pop inedite - Numai iubirea și Bună seara, iubito. Îi mulțumesc pentru încredere. Unii își mai amintesc, poate, că Sorina (ce voce avea!!!) urma să-i cânte compozițiile LP-ului Bună seara, iubito, lansat până la urmă de Loredana Groza, în 1988. Dar Sorina a fugit în occident. Versurile erau ale lui Lucian Avramescu. După densitatea imaginilor poetice din primul său LP (poemul pop simfonic Basorelief, pe versuri de Ioan Alexandru), din alte câteva melodii pop scrise în anii 70 și la începutul anilor 80, până (inclusiv) la LP-ul cu Grupul Stereo (pe versuri tot de Lucian Avramescu), Adrian Enescu a optat pentru versuri mai simple care să redea „o poveste simplă de viață cu două-trei metafore”. Muzica de dans (strălucit orchestrată aici) nu se pretează la filosofie, mai spunea compozitorul. Rezultatele acestei schimbări de optică au apărut imediat: electrizantul disc de debut al Loredanei avea să fie un mega-hit.
În 2017, invitat de Ioan Pavel Azap, am răspuns unei anchete de la revista clujeană Dilema, pe tema „Cinema & comunism”, cu aplicație la repertoriul cinematografelor din România, ante-1990. Am numit zece filme românești de referință, din perioada aceea. Meandre, 100 lei, Nunta de piatră, Concurs, Pas în doi, Reconstituirea, Proba de microfon, Secvențe, O lacrimă de fată, Moromeții. Nu știu dacă sunt cele mai bune și nici nu-l cunosc pe cel care ar putea spune care sunt cele mai bune.
La începutul toamnei, la Robert Șerban în emisiune (Piper pe limbă, TVR 3) am vorbit despre Pseudokinematikos 3 (despre care au scris pentru Orizont și Convorbiri Literare, anul ăsta, Grațiela Benga și Dana Schipor), despre cinematografe și filmul românesc de azi și de ieri, despre Tarkovski și despre învățământ. Cum e la catedră? - vrea să știe Robert. Câteva săptămâni mai târziu, doamna Adriana Babeți, amfitrioana unor întâlniri cu liceeni de elită din Timișoara în cadrul unui proiect numit „Pașaport cultural” (unde le-am vorbit elevilor despre Detachment) mă întreabă de ce m-am lăsat de profesorat, după 20 de ani. Îi răspund cu vorbele lui Soljenițîn: „Trebuie să te naști pedagog. Lecția nu trebuie să fie niciodată o povară pentru profesor. Acesta nu trebuie să obosească niciodată, iar când apare primul semn că lecțiile tale nu mai aduc bucurie, trebuie să abandonezi școala și să pleci. Sunt mulți care posedă acest talent norocos. Însă puțini sunt cei care pot să ducă acest talent peste ani.” În ceea ce mă privește, îmi doresc să-mi pot exercita încă multă vreme de-acum înainte acest talent - dar în familie, față de fiii mei.
 |
| Detachment |
Ultimele zile de noiembrie. Părintele Ioan Pintea - pe care voiam să-l cunosc de pe vremea când i-am citit cartea de interviuri cu Nicolae Steinhardt (Primejdia mărturisirii), adică de acum 20 de ani - mă cheamă la Bistrița, unde este directorul Bibliotecii Județene, „George Coșbuc”. Pe 7 decembrie (la o zi după praznicul Sf. Nicolae), aflu, va avea loc un moment (numit BiblioFilm) în memoria Monahului Nicolae. Părintele Ioan îmi propune să vorbim despre filmele despre care a scris Nicolae Steinhardt, să prezint volumul (apărut în octombrie, anul acesta) Monahului Daniel Cornea (+ septembrie 2017) Cinema-ul, o lectură îmbisericită. Pentru o teologie ortodoxă a culturii, să vorbim despre Pseudokinematikos. Eu îi propun să prezentăm și un montaj video cu fotograme din filmele lădate de Steinhardt, iar la final să vizionăm un scurt-metraj. M-am gândit că Ajutoare umanitare de Hanno Hoefer ar fi fost pe gustul și în duhul Monahului Nicolae. Hanno ne dă undă verde.
 |
| Cu Pr Ioan Pintea & Simion Pop |
La Bistrița merg via Lupșa, cu Theodor, Ioan și Florin Doboș. Îl cunoaștem pe Simion Pop, pasionat - dintr-o perspectivă academică, intelectuală - de antropologie și religie. Îmi amintesc de Soljenițîn: „Un intelectual nu se definește prin filiația profesională și ocupație. O bună educație și o familie bună nu produc nici ele, obligatoriu, un intelectual. Intelectualul este un individ ale cărui interese și a cărui voință se concentrează în spațiul spiritual al existenței, asta de o manieră stabilă, lipsită de intermitențe, nedeterminată de circumstanțe exterioare și adeseori dăinuind în pofida lor. Intelectual e acel om, a cărui gîndire refuză orice mimetism.”
Tot la Bistrița îl întâlnim pe Pr. Constantin Necula, venit de la Sibiu pentru a vorbi, în biserica unde slujește Părintele Ioan, despre iertare. Stăm alături la masa de seară. Și - cu politețe din parea sa, cu o amabilitate mai degrabă rece din partea mea - ajungem să vorbim de una, alta. De exemplu, despre cinema-ul românesc de azi (pe care nu mă pot abține să nu-l laud) ori despre cinema-ul „didacticist” și „sentimentalist” gen Ostrov (pe care Părintele Nicula nu se poate abține să nu-l laude). La despărțire, mi-am amintit de replica doctorului Irod (Mircea Diaconu) din Mere roșii. Când procurorul bonom (Mitică Popescu) îi spune, tot la despărțire, „Rămânem prieteni!”, acesta îi răspunde: „N-am fost, dar rămânem!” (Dar am rămas cu ceva de la Pr. Constantin, care mi-a atras atenția că Părintele Ioan Pintea seamănă cu regizorul Nicolae Mărgineanu. Și-ntr-adevăr: ucenicul monahului de la Rohia emană aceeași căldură și bonomie și lumină ca domnul Mărgineanu.)
 |
| Monahul Nicolae Steinhardt |
În Ajun de Crăciun 2017, în formație de cinci în casă, îl privesc în leagăn pe Simeon (care acuși face două luni) și-mi amintesc de Steinhardt, apropo de „cotitura” incertă din 1989, apropo de cât de greu ajunge omul să „schimbe macazul”: „Carapacea aceasta formidabilă - cutia craniană care ascunde sediul eului nostru intelectual, creierul - e îndeajuns de tare pentru ca numai burghiul s-o poată perfora în caz de intervenție chirurgicală. Carapacea aceasta de egoism, agresivitate, încăpățânare și trufie, pe care nici razele cosmice n-o pot birui, e topită, uneori, doar de cuvintele lui Hristos. Atunci, instantaneu, irezistibilul nevăzut laser dizolvă totul în calea sa și se răscolește miezul din carapace, mai dur ca materia aștrilor în stare de implozie unde un milimetru cub reprezintă greutatea unui miliard de tone…”
