Jocul cu moartea și un „nene la o casă de fete”

Revăzând Prin cenușa imperiului (1976) mi-am amintit de un film oarecum pe aceeași temă, turnat în același an de Larisa Șepitko, Înălțarea (Ursul de Aur, Berlin, 1977). Tema este „prețul vieții” și păstrarea demnității în împrejurările cumplite ale războiului. Filmul lui Andrei Blaier nu rezistă comparației. Puțini regizori bărbați au izbutit un film despre război atât de insolit, de poetic-realist și cu elemente de apolog, ca Șepitko. De aceea m-am resemnat: Prin cenușa imperiului, cu toate naivitățile și lirismele sale, rezistă doar prin comparație cu ceea ce are mai plat, mai contrafăcut, mai tendențios cinema-ul românesc „revoluționar” de dinainte de 1990. Și chiar cu filmografia lui Andrei Blaier, în cadrul căreia ocupă unul din locurile fruntașe (totuși, după Ilustrate cu flori de câmp, realizat de Blaier cu un an înainte). Nu revoluționar ca limbaj filmic, ci revoluționar (și „pacifist”) prin „teză”, prin „story” și „demonstrație”, prin „demascarea” unei orânduiri „strâmb construite” în care unii visează o lume fără „stăpâni”, fără „imperii”, în care toți sunt „liberi”. Pe de altă parte însă, în „cenușa imperiului” prăbușit după Primul Război Mondial - spre deosebire de „lumea nouă” în care delațiunea și lichidarea vinovaților fără vină erau la ordinea zilei - încă mai era loc de omenie, de „asta nu se cuvine”. Lumea înfierată cu „sfânta ură proletară” mai păstra încă semne de noblețe.

Titlu de frunte în producțiile românești din 1976 (an în care apăruseră peste 20 de lung-metraje, greu de urmărit astăzi, și unde doar Mere roșii de Alexandru Tatos, Tănase Scatiu de Dan Pița și Dincolo de pod de Mircea Veroiu erau „vârfurile de lance”), Prin cenușa imperiului (cu o memorabilă imagine semnată de Dinu Tănase) încă se poate cu urmări cu o oarecare satisfacție. În primul rând, datorită lui Gheorghe Dinică - aici, poate, la cel mai bun rol al său în film: un pretins diplomat, un „nene la o casă de fete”, un ins fără scrupule pentru care orice om are un preț. Gabriel Oseciuc, în rolul lui „Darie al lui Darie al lui Darie...” care - nepierzându-și (încă) neprihănirea - nu se teme de moarte, se întrece în declarații patetice despre dorul de „acasă”, acolo unde îi sunt rădăcinile și i-au rămas copilăria și amintirile, acolo unde „e nevoie de el”. Când ajunge cu trenul la Orșova, exultă de bucurie că va ieși din țară și va vedea lumea. (Filmul asta și e: un road movie.) În România anului 1976, o astfel de replică putea fi privită (și chiar era) subversivă. De ani buni se înăspriseră condițiile de călătorie în străinătate, iar atunci când cereai un pașaport, erai invitat să vizitezi „frumusețile patriei”. Ei bine, Gabriel Oseciuc avea să-și ia în serios personajul exact în această privință. Pe la mijlocul anilor 80 a emigrat în Occident (unde trăiește până în prezent). Se gândește la „acasă” și la „rădăcini” din ... Canada. Dinică a rămas în continuare în România, unde a mai jucat în multe filme, piese de teatru și - după 2000 - în telenovele.