Look who's talking

În 1968, Cu 50 de ani înainte ca România să primească un „Urs de Aur” pentru un film, nu-i așa, apriori „urât” și blamat pentru „spurcăciunile” pe care le vinde - iar - „acelui Apus”, Lucian Pintile filma Reconstituirea. Acesta avea să fie o breșă în producția de lung-metraje românești a acelor ani, cel dintâi film „detestabil” și „nereprezentativ” pentru „omul nou”. Sau - ca să-l pomenim pe I. L. Caragiale - pentru „românul verde”. Reconstituirea. Filmul a ieșit câțiva ani mai târziu pe ecrane. Nu pentru multă vreme, însă. Sălile (puține, pentru că „oamenii de bine” din cinematografia românească s-au autosesizat imediat) au fost pline-ochi. Publicul nu fusese cu totul spălat pe creier de proto-aventurile cu eroi daci, cu panduri și haiduci sau - cum avea să se întâmple curând - cu milițieni cumsecade și comisari. Plus alți haiduci și voievozi, buletine de București ș.a.m.d.

La finalul Reconstituirii vedem un șir lung de bărbați care tocmai ieșiseră de la un meci de fotbal. Se îndreaptă spre birtul din apropiera stadionului să sărbătorească victoria. Când îl văd pe Vuică (George Mihăiță) plin de sânge, încep să-l huiduie (sau - sfătoși - să-l moralizeze și să-l dojenească) pe prietenul său, care-l îngrijește. Ei, acești vajnici împăciutori știu cum stă treaba. Știu - fără să fi fost prezenți la locul faptei - că băieții s-au încăierat și Vuică a încasat-o pe nedrept. Știu - fără să fi văzut - cine-i vinovatul și - substituindu-se Judecătorului - fac „dreptate”. Nu altfel decât aveau să-i facă „dreptate” lui Pintilie chiar bunii lui colegi, după Reconstituirea. Sau - zece ani mai târziu - când a filmat De ce trag clopotele, Mitică? și l-au acuzat de „vulgaritate”. Politrucii care l-au interzis atunci aveau dreptate: publicul românesc (de main stream) nu era și nu este pregătit pentru astfel de filme. Cum n-a fost pregătit pentru experimentele insolite ale lui Mircea Săucan (Țărmul nu are sfârșit, Meandre, 100 lei) ori Pița/Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului), pentru propunerile lui Daneliuc (Vânătoare de vulpi, Proba de microfon, Croaziera), Tatos (Secvențe, Fructe de pădure) sau Tănase (La capătul liniei) ș.a. Cum, ceva mai aproape de zilele noastre, n-a fost pregătit pentru Marfa și banii, Moartea domnului Lăzărescu, Aurora, Sieranevada, pentru 432, După dealuri, pentru Toată lumea din familia noastră, Inimi cicatrizate ori Țara moatră. Ori pentru „Ursul de Aur” primit de Adina Pintilie, în 2018. Toate titlurile de mai sus au fost și sunt încă pe „lista neagră” a culturofobilor puritani de serviciu care -  fără să le fi văzut - nu ostenesc să-și dea cu părerea despre „mizerabilismul” și „sărăcia” și „urâțenia” din ele.
În felul său (nepereche), Pintilie a dirijat gloata din finalul Reconstituirii în așa fel încât, 50 de ani mai târziu, e la fel de actuală. Și de aprigă în a se apăra cu o „sfântă” mânie și ipocrizie (look who's talking!) împotriva elementelor „străine”, „declasate”, „dușmănoase”.

George Mihăiță (Vuică) în Reconstituirea