Pentru cine mai bat clopotele?

Recitesc, în volumul Dumnezeu în care spui că nu crezi (scrisorile lui Nicolae Steinhardt către Virgil Ierunca și Monica Lovinescu din anii 70-80), o frază preluată de neperechele (viitor) monah de la Rohia (nu mai rețin sursa): „Și înainte vreme au fost oameni lacomi și pizmași, dar băteau înspre seară clopotele și aceasta-i împiedica să cadă în patru labe”.
Îmi amintesc, deodată, de Tarkovski, de jindul său (conotativ, implicit, prin taină și sugestie) după civilizația pierdută a clopotelor. (Omenirea, credea el, a rămas fără niciun ideal. Vechiul ideal - Biserica - s-a prăbușit.) Sugestie, sugestie, dar în Rubliov a spus-o pe șleau. Ultima replică din film, a renumitului călugăr iconar, sună chiar așa: „Hai cu mine! Tu vei construi clopote, iar eu voi picta biserici!”. Replica nu are răspuns. Cel căruia îi este adresată e un băietan care - intuitiv, pentru că nu l-a învățat nimeni, nici chiar tatăl său clopotar, ucis în timpul atacurilor tătărești - izbutește să coordoneze lucrarea de construcție a unui clopot. În Copilăria lui Ivan zărim o mulțime de icoane, de biserici în ruine, de cruci. În Solaris, scepticul psiholog Kelvin ia cu el, pe nava spațială din oceanul ca un imens creier gânditor, icoana Sfintei Treimi a lui Rubliov. În Oglinda, în camera personajului principal (pe care îl auzim doar din off, fără a-i putea vedea vreodată chipul), se află, pe un perete, posterul filmului Andrei Rubliov de pe care putem recunoaște formele aceleiași Troițe. Călăuza e însăși expresia acestui jind. Ea, civilizația eclezială a apus. Era e „post-creștină”. Au mai rămas doar niște ziduri decrepite spre care se îndreaptă cei dornici să-și împlinească cele mai ascunse dorințe. „Zona” cu pricina oferă și surprize. Celor insuficienți pregătiți pentru întâlnirea cu ea, celor ușuratici, le dăruiește nu ceea ce spun că ar vrea să primească (însănătoșirea aproapelui, de exemplu), ci un sac de bani. Pentru că asta era ascuns în sufletul lor. „Mistrețul” (numit cândva „Învățătorul”) exact asta primește, după care - asemenea lui Iuda - își pune capăt zilelor. În Nostalghia, un personaj vorbește despre cum o picătură de ploaie plus încă o picătură de ploaie formează o picătură mai mare, nu două picături. Implicația fiind că - în iubirea jertfitoare - chiar așa stau lucrurile: 1 + 1 = 1. Operația aceasta bizară o vedem chiar pe unul din pereții decrepiți (asemănători cu decorul din Călăuza) unde trăiește un smintit ce e convins că omenirea se află pe un drum greșit. Jertfa e și tema centrală din ultimul opus trakovskian, Sacrificiul. Jindul după apusa frumusețe liturgică (și după firescul uitat al rugăciunii) e prezent și aici. Personajul principal primește în dar de ziua lui un album cu icoane bizantine și spune, privindu-le: „Câtă frumusețe! Câtă profunzime și, totodată, câtă simplitate! ... Dar toate astea au dispărut.”  Icoana, ca pictură prin excelență a Bisericii, e - la Tarkovski - un paradis pierdut. Așa cum e pierdut paradisul lumii în care se mișcă personajele din Umbrele strămoșilor uitați de Serghei Paradjanov.
Cuvintele preluate de Steinhardt mi-au amintit nu doar de Tarkovski, ci și de Căința lui Tenghiz Abuladze (replica din final, explicită: „Ce stradă e aceea care nu duce la nicio biserică?”) sau de felul în care își trăiau viața personaje din Bunuel (Nazarin, Simion al deșertului) sau Bresson (Jurnalul unui preot de țară). În fine, m-am gândit (a câta oară?) la După dealuri (de Cristian Mungiu), la Umbra de nor (de Radu Jude), la Sieranevada (de Cristi Puiu), la Ouăle lui Tarzan (de Alexandru Solomon). Și mi-am zis că fiecare din aceste filme înseamnă altceva (sau total altceva) pentru fiecare spectator în parte, care spune că i-au plăcut. Că - eventual - pot însemna același lucru (o pricină de neobosită minunare) doar pentru cei care, ei înșiși, înțeleg - ca Steinhardt - că Dumnezeu, asemenea creștinismului, e coincidentia oppositorum. Că e prezent chiar în tine, cel care spui că nu crezi. (Cehov: „Ești nefericit pentru că nu știi că ești fericit!”) Că ea, Zona, astfel concepută, este - încă - un ideal „palpabil”, accesibil, care - „pregustare la veșnicie” - te face să-ți pierzi noțiunea timpului. Chiar și în capitala distrusă de bombardamentul războiului civil din Abhazia (și întreaga fostă URSS), așa cum vedem în documentarul Ouăle lui Tarzan.
M-am gândit la toate acestea în Duminica Izgonirii lui Adam din rai, pe când răsfoiam volumul corespondenței steinhardtiene în pangarul unei mănăstiri pe care-mi place s-o numesc Oază. De ce așa? Pentru că doar într-o Oază poți auzi ceva foarte asemănător cu vorbele Călăuzei tarkovskiene: „Totul depinde de noi, nu de Zonă!” Pentru că ea, Zona (sau Oaza), contrar aparențelor (nu puține), nu reprezintă nicidecum „o nouă religie” ori vreun tribunal, ci prilejul de a fi - în fine - tu însuți. De a te limpezi, de a te despovăra de atâtea măști deloc necesare, de a te întoarce la starea de dinainte de a descoperi politețea (=vicleșugul). De a deprinde, pentru întâia oară, iubirea aceea frățească (străină de orice ținere de minte a răului, de orice vicleșug) despre care vorbeau deopotrivă Apostolul Pavel (în a sa Epistolă către corinteni) și iconarul Rubliov în filmul lui Tarkovski. Și mersul - cu adevărat - pe verticală, fără a cădea în patru labe.

Anatoli Solonițîn - Andrei Rubliov