Voglio e non vorrei

Labirint - lucrare de Klara Tamas

Titlul debutului în lung-metraj al Adinei Pintilie (Nu mă atinge-mă, Ursul de Aur, Berlin, 2018) îmi amintește de o ironică sintagmă joyceană referitoare la Molly Bloom, adultera Penelopă din - vai! - scandalosul (anti-)roman de James Joyce, Ulysses „Voglio e non vorrei”. Puțini știu că în America (și nu numai), Ulysses a fost interzis 11 ani. Un proces (devenit celebru în epocă) avea să-l ridice de sub obroc. Fusese acuzat de obsecenitate, de pornografie etc.
„Voglio e non vorrei”, adică „vreau și n-aș vrea”, o parafrazare a unei alte sintagme, „vorrei e non vorrei”. Joyce a preferat-o pe cea dintâi pentru a accentua ușurătatea personajului său feminin (Molly Bloom), fascinația dialogului cu ispita. N-am văzut - încă - filmul Adinei Pintilie, dar, încă din seara în care s-a anunțat răsplătirea muncii ei cu un Urs de Aur, au și început să apară comentarii pe marginea subiectului. Mă întreb, încă o dată, cum anume ar trebui portretizați cei cu „deficiențe”, cei „altfel”, pentru ca simpla lor prezență într-un film să nu stârnească valuri de „sfântă mânie”? Chiar dacă „mânioșii” n-au văzut filmul și, mulți dintre ei, nici nu vor dori s-l vadă.
Încă nu pot să mă proununț cum arată, pe ecran, emoția pe care o presupune intimitatea, nevoia de intimitate - înăbușită sau, dimpotrivă, întreținută, cultivată, căutată. Voglio e non vorrei. Știu însă că în alte ocazii (lăsând la o parte romanul lui Joyce), în istoria filmului românesc bunăoară, ceea ce se vedea pe ecran era cu totul altceva decât ceea ce înfierau puritanii, moraliștii și esteții de serviciu de acum 60, 50, 40, 30, 20 de ani. Sau de acum șapte ani - în cazul filmului lui Mungiu, După dealuri. Sau în cazul altor filme - Țărmul nu are sfârșit; Reconstituirea; 100 lei; De ce trag clopotele, Mitică?; Faleze de nisip; Glissando; Balanța; O vară de neuitat; Prea târziu; Terminus paradis; Marfa și banii; Moartea domnului Lăzărescu; 432; Toată lumea din familia noastră; Aurora; Aferim!; Țara moartă; Sieranevada ș.a.
Filmul de la începutul veacului XXI - și asta nu se prea înțelege - nu mai este o poveste moralizatoare despre cum „mai binele” trebuie să învingă „binele”. În care personajele să vorbească „decent” (sau doar „decent”), în care aparatul de filmat să surprindă numai ceea ce trezește „stări pozitive”. Cred că nu suntem încă pregătiți să acceptăm că - pe lângă cineaști care să conceapă lumea ca pe o taină - există încă destui autori de filme - „iconoclaști”, „îndrăzneți” - care caută să aducă pe ecran „insolitul”, „aberația”, ceea ce este (într-un mod nu totdeauna plăcut) „diferit”, „atipic”. Insistența cu care indignații de serviciu resping dintru început anumite medii, anumite personaje, anumite teme mă îndeamnă să cred că trăim o nouă epocă de „realism socialist”, unde canoanele trebuie musai respectate.
Convingerea mea este alta: orice film ar trebui discutat doar după vizionarea lui atentă. Nu oricum, ci printr-o sincronizare cât mai fidelă cu gândul care i-a dat viață, cu „inima” lui. Ceea ce - în cazul unui film de autor, de artă - nu e tocmai la-ndemână. Și atunci ne refugiem în semănătorisme și poporanisme. Totuși, orice pălăvrăgeală despre ceea ce ne închipuim că ar putea să conțină un film sau altul (înainte de a-l vedea) mi se pare pierdere de vreme...