Un pas în urma cinema-ului

Știam că Gala Gopo 2018 urma să fie difuzată începând cu ora 20, dar chiar atunci - alături de Raluca, Octavia, Ioan și Simeon - am început să revăd Casa dintre câmpuri - filmul pentru televiziune (și ulterior transferat pe peliculă de 35 mm) regizat de Alexandru Tatos în 1979 (cu Tora Vasilescu și Mircea Daneliuc). Când s-a terminat, ne-am uitat - via Cinepub - și la Gala care tocmai se terminase. Unul din documentare o avea ca personaj pe poeta Nina Cassian. Atunci am luat de pe raft Magazinul Estival Cinema 1979 și am recitit textul ei - intitulat „Inscripții pe o casă de țară” - despre filmul lui Tatos, care se încheie așa: „Există în acest film un grai al firescului, un firesc grăitor, adică semnificativ, în care sunt incluse pasagiile, psihologiile, rostirea însăși (lucru rar în filmele noastre!), evenimente mai mari sau mai mici care circumscriu o actualitate savuroasă prin autenticitatea ei. ... Ca în Mere roșii, am simțit că un grup uman, o echipă mi se adresează cu căldură, că nu îi sunt indiferente înțelegerea și participarea mea, că mă invită să gândesc alături de ea la adevăruri care ne privesc pe toți. Un film fratern, ca o strângere de mână.”

Tora Vasilescu și Mircea Daneliuc

Palmaresul Galei Gopo 2018 - spre deosebire de filmul lui Tatos - nu am simțit că mi se adresează cu căldură, că îi pasă în vreun fel de înțelegerea și participarea mea, că mă invită să mă gândesc la adevăruri care ne privesc pe toți. În 2012, După dealuri, datorită deciziei lui Mungiu, nu a fost nominalizat la Gopo. Alte filme, și ele extrem de interesante și de inteligent construite (Eu, când vreau să fluier, fluier; Aurora; Toată lumea din familia noastră sau Sieranevada), au primit o grămadă de premii (și) la Gopo în alți ani. Deci se poate! ...

Pe facebook, cineva parafrazează titlul filmului multipremiat, acum, la Gală (Un pas în urma serafimilor): „În seara asta, jurații au făcut un pas în urma cinema-ului”. Doar un pas? - îmi vine să adaug. Bine, bine, dar cui ce-i pasă de cinema, câtă vreme printre nominalizați se află un hit care place. Și care nu-și propune să capteze „firescul semnificativ”, ci semnele (mai exact: clișeele) cinema-ului popular. Regizorul, chemat în câteva rânduri pe scena de la Naționalul bucureștean (unde a avut loc decernarea premiilor), a fost sincer și a recunoscut că modelul său de film românesc (alt succes de casă autohton, de acum 15 ani) e Filantropica. Un motiv în plus să credem că, pentru fostul absolvent de seminar teologic ajuns, azi, regizor-scenarist de succes de public (inclusiv la Gala Gopo), cea dintâi experiență majoră în „industria românească de film” a fost punct ochit, punct lovit. În fond, omul nu și-a propus altceva, așa că nu ar trebui să surprindă pe nimeni premiile care i-au fost acordate. Iar dacă - așa cum a ținut să precizeze Daniel Sandu când a primit și Omulețul pentru cel mai bun film (după ce Serafimii fuseseră premiați, între altele, pentru regie și scenariu) - e cineva surprins, cu atât mai bine pentru el. Pentru el, adică pentru Daniel Sandu, „omul zilei”. Gândindu-mă din nou la Serafimi, îmi vin în minte vorbele postate pe internet de un monah superstar acum șase ani, despre După dealuri. Nu știu dacă văzuse filmul sau doar trailerul (ăla pentru export), cert e că textul său de atunci se potrivește de minune filmului regizat de Daniel Sandu, multipremiat la Gopo 2018: „Filmul vine să pecetluiască imaginea unei Românii ortodox-handicapate”. Cu precizarea că registrele celor două filme sunt total diferite: minimalismul auster și firescul semnificativ propus de Mungiu nu au de a face cu narațiunea „glamour” și „hip-hop” despre o Românie „ortodox-handicapată” din filmul lui Sandu. (Pe de altă parte, „zgomotul și furia”, ca să fie accesibile „marelui public”, nu aveau cum să fie altfel. Orice mesaj ambiguu, orice minimalizare a facilului în favoarea unei expresii mai degrabă experimental-poetice decât anecdotic-epice ar fi pus în încurcătură pe cei ce se așteaptă să primească pe tavă „subiectul”.)

Dar au fost și momente plăcute la Gala Gopo 2018: prezența pe scenă a unor actori și actrițe care înmânau premii (Tora Vasilescu, Victor Rebengiuc, Ela Ionescu, Gheorghe Visu), scheciul comic scris de Alex Bogdan (prezentatorul Galei) și inspirat dintr-o seecvență din Terminus paradis de Lucian Pintilie, montajul cu imagini din Reconstituirea aceluiași Pintilie, dinaintea decernării premiilor pentru întreaga activitate lui George Mihăiță și Vladimir Găitan. De altfel, Mihăiță i-a dedicat premiul lui Lucian Pintilie. Am revăzut câteva scurte secvențe din Fixeur (de departe cel mai interesant film românesc de ficțiune din Gală) și din Ana, mon amour (premiat pentru montajul Danei Bunescu și pentru interpretare feminină: Diana Cavallioti). La secțiunea film documentar a fost premiat Planeta Petrila, nu - așa cum îmi doream - Ouăle lui Tarzan. Din nou, nicio surpriză. În fine, m-am bucurat de premiul pentru cel mai bun film european: Despre trup și suflet.