Superstar

Cu niște ani în urmă, cu sprijinul Bibliotecii Americane, am proiectat la BCUT Jesus Christ Superstar. Știam că - în sfârșit - a venit vremea să-l văd. Ani de zile (vreo 30) fusesem scandalizat de titlu. Cum adică superstar?! ... Pe la mijlocul anilor 90 auzisem că lui Nicolae Steinhardt îi plăcuse. Citisem chiar în Jurnalul fericirii câteva pagini elogioase și entuziaste. Ce-i drept, ele se refereau nu la film, ci la opera pop-rock compusă de Andrew Lloyd Webber, cinematografiată în 1973 de Norman Jewison. Știam și că o serie de intelectuali apropiați de Steinhardt au râs de el când a comparat opera lui Webber cu Haydn sau Mozart. În fine, am programat filmul, BCUT tocmai primise niște boxe noi, iar cu o zi înaintea proiecției au început să sosească niște unii, „oameni de bine”, care au sfătuit doamnele de la Bibliotecă să nu proiecteze acest film „eretic” și „blasfemator”. Doamna Lia Vighi, coordonatoare de proiect, chiar m-a sfătuit să invit și un preot la proiecție - „protestatarii” aveau de gând să revină și la momentul proiecției, dacă totuși va avea loc. Pentru câteva minute am ezitat și eram gata să-mi văd de treabă. Ce nevoie am să-mi aprind paie-n cap? - mi-am zis. Dar am mers, totuși. Cu vreo jumătate de oră înainte, aveam să aflu, un alai de „revoltați” trecuse pe la BCUT cu amenințări și blesteme. N-au stat la proiecție. Dar la final am găsit niște bilețele cu tot felul de „profeții” care de care mai sumbre, mai „apocaliptice”, la adresa celor care aveau să fie părtași unei asemenea „blasfemii”. Asta după ce secretariatele din UVT au primit, fiecare, aceeași circulară, prin care tuturor facultăților din instituție li se cerea să ia atitudine și să împiedice proiecția.

Au trecut aproape 50 de ani de la primele reprezentații cu opera lui Webber, de la filmul lui Jewison. Publicul începutului de veac XXI nu e nici pe departe vindecat de purisme și legalisme. În 2012, cu tonul dat de nu puțini preoți și monahi, de activiști în numele neamului, familiei, credinței strămoșești etc., o serie de voci - majoritatea agramate - au condamnat (chiar fără să-l fi văzut) filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri. Cristalofilia (sau puritanismul sau fariseismul) nu ține de etnie, de religie, de confesiune. Nu are granițe. Și se manifestă, iată, nu doar în muzee asociate - după logica războinică a evlaviei populare - cu așezămintele sacre în care, nu-i așa, a locuit de veacuri, țăranul român. Spiritul cristalofil e viu și în biblioteci, în săli de proiecție care, orișicât, nu sunt biserici. Într-un fel, „zgomotul și furia” celor „ultragiați” de Jesus Christ Superstar, de După dealuri (pentru că Mungiu așa și pe dincolo), de Evanghelia după Matei (pentru că știm noi cine a fost Pasolini), de Sieranevada (pentru că Puiu etc.), ca altădată de Reconstituirea și Vara de neuitat ale lui Pintilie, de Meandrele și Suta de lei ale lui Săucan, de Ciocârliile pe sârmă ale lui Menzel, de Rubliov-ul lui Tarkovski, de Căința lui Abuladze ș.a.m.d.  sunt semnul că Hristos „e același acum și în veac”. Că acum - ca și cu două mii de ani în urmă - împărăția lăuntrică e la fel de anevoie de deslușit. Că moda lupilor în blană de oaie e evergreen. La fel și moda reprezentărilor artizanale, didacticiste ale sacrului, ale „evlaviei populare”.

Andrei Rubliov

Că există și excepții (iar cine caută să înțeleagă se hrănește tocmai din aceste excepții) o dovedește și osteneala unui monah trecut la cele veșnice în toamna anului 2017, la doar 45 de ani. Daniel Cornea, după câteva luni de pătimire care i-au grăbit sfârșitul petrecerii sale pământene, a lăsat lumii un eseu-testament: Cinema-ul - o lectură îmbisericită. Volumul său este o călăuză pentru cei care nu le știu chiar pe toate. Pentru cei care - fără să confunde sala de cinema (ori biblioteca ori sala de concert) cu biserica - găsesc bucurie în cinema (suntem, totuși, în veacul XXI!), în limbajul acestei forme speciale (și ultrapopulare) de mărturisire. Care nu e nici literatură, nici teatru, nici operă. Care - mai mult decât toate acestea la un loc - solicită privitorul să-i deslușească miezul, forma, reprezentarea. Până la urmă, la fel ca în cazul poeziei, înțelegem / simțim exact atât cât vrem (sau suntem pregătiți) să înțelegem / simțim.