Bussana Vecchia on my mind

Înainte să ne luăm rămas-bun de la San Remo am zis să dăm o fugă pe la satul Bussana Vecchia, aflată la vreo zece kilometri depărtare. Citisem că, acum mai bine de o sută de ani, a fost devastat de un cutremur, după care a rămas părăsit până când, pe la mijlocul anilor 90, a ajuns o cetate a artiștilor. Mi-a plăcut ideea și mi-au plăcut pozele pe care le-am găsit pe Google. Așa că ne-am dus. 

Bussana Vecchia

Bussana Vecchia

Bineînțeles că iar am greșit drumul și am ajuns pe faleză, la câțiva metri de plaja de lângă San Remo. Nu atât rătăcirea m-a neliniștit, cât drumurile înguste pe care a trebuit să mă strecor. Înguste pentru Kia (mai voluminoasă decât mașinuța noastră) pe care am închiriat-o în aeroportul din Bergamo și pe care doream s-o predau fără vătămări. În fine, am ajuns aproape de satul părăsit și repopulat de artiști. Să mergem totuși? Să ne întoarcem pe autostradă pentru a ajunge mai repede la Bergamo? Raluca a vrut să mergem. Și-am mers. Am dat peste niște ruine puse în valoare de o serie de artiști plastihci, de muzicieni, de lume hippie. Expoziții de artă plastică, prăvălii mici de antichități, baruri jazzy. Un fel de Vama Veche de munte. (Ce diferență față de arhitectura și lumea din Monaco, pe care l-am vizitat în ajun!…) 

Monaco

Zidurile impunătoarei biserici gotice de altădată mi-au amintit imediat de untima secvență din Nostalghia lui Tarkovski. În San Remo, zidurile bisericii rusești încă pătrează viață liturgică. Theodor, după vecernie și liturghie, ne spune că vocile stranei i-au amintit de Octavia. 

Biserica rusească din San Remo

La un moment dat auzim un sunet de pian. Să fie un difuzor? Mă furișez prin cotolanele străduțelor și dau numaidecât de un mic restaurant dotat cu instrumente de percuție și-o pianină. Îl zăresc și pe cel care cânta. Îi văd, mai întâi, chelia, iar apoi corpul masiv. Pentru o clipă îmi pare că e … Adrian Enescu. Asemănarea avea să fie și mai evidentă când omul a început să vorbească și să trăiască muzica pe care o cânta sau o asculta. Și să ne spună, în câteva rânduri, că adoră muzica barocă. Exact ce-mi spunea, nu o dată, și Adrian Enescu. Când termină de cântat îl întreb dacă poate să cânte și Theodor. Cum să nu? - zice. Și astfel, răsplătit cu mai multe “Bravissimo” chiar după prima piesă, Theodor a cântat, pentru cei câțiva turiști de acolo, piesele învățate de la Aida: Bach (“Preludiu”), Scarlatti (“2 Studii”), Beethoven (“Sonata lunii”, toată), Grieg (“Marșul piticilor”), Chopin (“Vals”), Albeniz (“Asturias”), Marțian Negrea (“Alunelul”), Paul Constantinescu (“S-a certat cumătra gaiță cu cumătra bufniță”), Eminem (“Not Afraid”), Vangelis (“1492, Cucerirea Paradisului”, “Memories of Green”). Pianistului, care - aveam să aflu - e și psihiatru și practician al meloterapiei, i-a plăcut cum Theodor s-a apropiat de clasici într-o manieră jazzy. I-a plăcut și energia lui. I-a dedicat niște cântece: un song jazz de Miles Davies, unul de Michel Legrand și un cântec în memoria unei sinagogi distruse din Vilnius. Nu ne mai puteam desprinde de acest loc pe care, curând, aveam să regretăm că nu l-am vizitat mai devreme. Toți cei care s-au adunat la taverna hippie din Bussana Vecchia ne-au devenit în scurtă vreme atât de apropiați, încât ne părea că-i știm de când lumea. Ce-nseamnă să nimerești unde trebuie! - mi-am zis. Adică să cânți la masa care trebuie.  

Spre seară, după slalomul pe cele două-trei benzi de autostradă, am ajuns în Bergamo - locul unde, la mijlocul anilor 70, Mircea Veroiu și Dan Pița primeau un premiu pentru Duhul aurului. Vara asta a fost ca o excursie pe urmele lui Veroiu. La mijlocul anilor 80, Adela sa primea Marele Premiu la San Remo. Theodor, în vara lui 2018, a primit Premiul Întâi și un Premiu Special la Concursul de interpretare Giovani Talenti de la San Bartolomeu al Mare (nu departe de San Remo).

Noaptea am petrecut-o pe aeroportul din Bergamo, de unde, a doua zi dimineața, am decolat spre casă. La Timișoara ne-a așteptat Octavia. Home sweet home. În San Remo, ne-am simțit ca acasă datorită Fetei din  Reconstituirea, 100 lei și Filip cel bun, datorită celei care cânta bossanove compuse de Richard Oschanitzsky și Adrian Enescu. Care făcea ilustrații muzicale pentru Sergiu Nicolaescu (Revanșa, Nea Mărin miliardar, Capcana mercenarilor) pe care și acum le simt indestructibil legate de imagine. Și datorită vecinilor ei, Vasile și Maria. Iar în Antibes - unde inima ne-a rămas în Place Revely - ne-a fost gazdă bună Ramona, pe care am întâlnit-o pe facebook via Florin Paraschiv.

Place Revely, Antibes

Prin toți acești oameni am fost ținuți ca-n palmă de Cel Mult Milostiv. Să le fie primită bunătatea! La vita è bella.  

Secvențe după 37 de ani

Știam că Secvențe a avut presă bună la premieră. Nu m-am dus să-l văd. Aveam vreo 14 ani și cochetam cu alte filme. Gen A Little Romance, Silver Dream Racer, Close Encounters of the Third Kind. Iar din cinema-ul românesc îmi plăcea Actorul și sălbaticii. Câțiva ani mai târziu, pe la mijlocul/sfârșitul anilor 80, se redifuzau o serie de filme vechi (inclusiv românești), în lipsa premierelor occidentale. Așa am ajuns să văd filmul lui Tatos la cinema Timiș. A fost o revelație. Totuși, încă vreo 20 de ani au mai trecut până când (imediat după revelația numită Cristi Puiu, după redescoperirea lui Pintiie) acest tip de cinema avea să nu mi se mai pară „inferior” ori „sărac”, „cinic” etc. în raport cu celălalt tip de cinema („elaborat”, „stilizat”, „de suflet” etc.) practicat în România (de Victor Iliu, de Liviu Ciulei, de Mircea Săucan, de Iulian Mihu și Manole Marcus, de Dan Pița și Mircea Veroiu de - numai la primul său film - Lucian Pintilie) și în lumea largă de cineaști cu suflet de poet.

Am revăzut (a nu mai știu câta oară) Secvențe exact la 37 de ani de la premieră. Tot 37 de ani trecuseră și în film, de la primirea celor „patru palme”. Motto-ul e din Eminescu: „Adevărul e stăpînul nostru, nu noi stăpînim adevărul”. Întreaga poetică a lui Tatos chiar asta ne spune: că nu putem prinde, ca pe niște fluturi în insectar, adevărul personajelor unui film. Dar asta se întâmplă în filmele românești - spune operatorul Florin Mihăilescu, care se joacă pe sine, ca întreaga echipă de filmare a Secvențelor. De aceea personajele noastre nu trăiesc, nu mor, ci sunt deosebite între ele prin etichete, prin numere. Tatos a vrut (și a izbutit) să creeze personaje vii - așa sunt cele din Mere roșii, Casa dintre câmpuri, Duios Anastasia trecea, Fructe de pădure. Daneliuc la fel. De Pintilie ce să mai vorbim.

Mă uitam la Secvențe și m-am gândit (a câta oară?) cât e el de legat, prin fire nevăzute, de celălalt tip de cinema românesc, ale cărui vârfuri datează de pe la mijlocul anilor 80. Pentru că, după ce - la începutul anilor 90 - ne-am luat rația de libertate, doar cinema-ul lui Tatos (și Daneliuc și Pintilie) avea să fie dezvoltat, continuat, premiat, iubit. Doar el avea să pună pe harta lumii cinematografia românească. M-am gândit, astfel, la Dan Pița, care colaborase cu Tatos (la serialul TV Un august în flăcări) și-l sprijinise la cel dintâi proiect al său (Mere roșii). M-am mai gândit - revăzându-l pe inginerul de sunet Horia Murgu - la Adrian Enescu, adept și practician al unei forme total diferite de coloană sonoră. M-am gândit la directorul de imagine Florin Mihăilescu (al cărui prim proiect fusese Filip cel bun, debutul lui Pița în lung-metraj), care colaborase excelent și cu Daneliuc (la Cursa, Ediție specială, Iacob). M-am gândit și la traseul dinspre ecran spre viață al actorului care-l juca pe Tânăr (Dragoș Pâslaru) și - după ce „i-a făcut să bocească” pe cei care asistau la convorbirea lui telefonică filmată cu camera ascunsă - voia să știe dacă „a fost mișto”. O priveam pe Luminița Gheorghiu în secvența aceea scurtă unde nu zicea nici pâs și vedeam, aievea, tot Noul Cinema Românesc de după 2000. Îl priveam pe Geo Barton și vedeam, aievea, cinema-ul de tip Moara cu noroc.

M-am mai gândit, în fine, că pe atunci felul de a filma al lui Tatos și Daneliuc avea o alternativă (în 100 lei de Săucan, în Concurs, Dreptate în lanțuri, Pas în doi de Pița, în Sfârșitul nopții, Semnul șarpelui, Să mori rănit din dragoste de viață, Adela de Veroiu)...

Ovidiu

Ovidiu Roateș mi-a fost, în anii de liceu, cel mai apropiat partener de dialog pe teme de muzică, literatură, teatru, cinema. Am vizionat filme la cinemateca de la Casa Tineretului, în sălile de cinema timișorene. Am comentat deseori cărți de Dostoievski și Joyce, filme văzute la posturile TV Belgrad, Novi Sad și Budapesta. Am descoperit împreună filme de Fellini, Tarkovski, Mihalkov, Klimov, Wajda, Zanussi, Antonioni, Bergman, Forman, Istvan Szabo, Woody Allen ș.a. Am fost fani Dan Pița, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos și Mircea Daneliuc. Mie-mi plăcea mai mult Concurs, lui Glissando. Am fost amândoi încântați de Dreptate în lanțuri și Pas în doi, de Probă de microfon și Secvențe. La începutul degringoladei post 1990 am aflat că timpul n-a mai avut răbdare cu el. Era student încă la - cred - Mecanică. Într-un chip nevăzut, Ovidiu - născut pe 16 iulie - e printre noi, foștii lui colegi de liceu încă neajunși la „marea trecere”, atunci când ne mai adunăm să povestim și să retrăim bucuria anilor de liceu...

Maradona

Am ajuns cu Ioan la Maradona, la grădina de la Capitol pe al cărei ecran încă se proiectează filme. Politicienii locali preconizează transformarea spațiului în ... mall cultural. (Ce-o fi asta?) Orișicum, nu e de oriunde să prinzi potul cel mare și să construiești acolo ditamai hotelul sau mai știu ce corp de business offices după ce populația orașului va fi înghițit gălușca mallului cultural...
Am fost, de toți, vreo 30 de rătăciți. Locurile au început sâ se umple două ceasuri mai târziu, când a început semifinala Croația-Anglia. Proiecția, care a început (și s-a terminat) pe lumină, a acoperit (după calculele mele) doar a cincisprezecea parte din ecranul panoramic al grădinii Capitol (coprarabil cu cel dintr-o sală de I-MAX). A fost multă muzică rock marca No Smoking Orchestra, am văzut secvențe de arhivă (nu doar cu Maradona, ci și scene scurte din câteva filme de Kusturica - Ții minte, Dolly, Bell; Tata în călătorie de afaceri; Underground; Pisica albă, pisica neagră; Viața e un miracol) și câteva momente de "confesiune" ale mondialului superstar, victimă a supradozelor de cocaină și a vedetismului (sau mega-vedetismului). Plus niște scenete în care se vorbește despre ritualurile așa-zisei biserici "maradoniene", unde "crezul", "rugăciunile", "coregrafia" și "sacramentele" sunt o parodie la adresa textelor liturgice. Un fost coleg de gimnaziu și liceu, mai mult microbist decât cinefil, mi-a spus - după terminarea proiecției, stătea în spatele nostru - că le-a găsit grotești. Dar grotesc e însuși comportamentul celor e transformă fotbalul sau orice altceva (inclusiv poltica) într-o religie. Al celor ce-și consideră "idolul" un "Dumnezeu întrupat". Mie nu mi s-au părut grotești. Ci semne ale brandului Kusturica. Ceea ce nu mi-a plăcut a fost ușurința cu care același Kusturica l-a lăsat pe Maradona să vorbească, repetat, despre - între altele - cinismul și amoralismul politicienilor occidentali (americani sau americanizați), în vreme ce îi proslăvea pe Che Guevara și pe Fidel Castro. Ca și cum aceștia (doar ei!) ar fi umblat cu mâinile curate. Nu doar Maradona gândea așa, ci sute de mii, chiar milioane de fani de-ai săi din Argentina și America Latină. La un moment dat, fotbalistul spune că toți (mai puțin chinezii) suntem o colonie americană. Aici sunt de acord cu el. Cultura pop (de la muzică la filme și programe TV), sortimentele de fast food, firmele de hipermarket etc. sunt uniformizate peste tot.
Fostul meu coleg a fost atins de "spovedania" publică a lui Maradona, de "mesajul" pe care l-a transmis lumii. A văzut în filmul lui Kusturica latura "educativă", fără să remarce că portretul pe care âl face fotbalistului e extrem de subiectiv, că "spovedania" nu are nimic cu metanoia, ci e doar o formă exhibiționistă (și inutilă) de remușcare. Mă întreb însă câți din spectatorii reali sau potențiali ai filmului au înțeles / ar înțelege că cinismul nu ține de ideologie (că și "imperialiștii" și "revoluționarii progresiști" sunt deopotrivă de criminali) sau că dependența de droguri (care te poate distruge)  trebuie (și poate fi) evitată. Mai degrabă cred că neastâmpăratul de Kusturica a făcut acest documentar știind prea bine că milioane de spectatori caută exact acest tip de excese, venerând "zeii întrupați" care - cu asupra de măsură și în felurite chipuri - sparg normele și convențiile sociale.
Altfel, după vizionarea documentarului despre Maradona, m-am hotărât să-i arăt lui Ioan nu meciuri de football sau alte filumețe cu / despre Maradona, ci Pisica albă, pisica neagră de Kusturica. Până acum a văzut doar Viața e un miracol și Calea Lactee.

Meditații pentru o filosofie inactuală

Chiar dacă sunt subintitulate „note pentru o filosofie inactuală”,  eseurile lui Ernest Bernea (1905 - 1990) din anii 40 despre lumea modernă sunt încă de actualitate, atunci când scrie că e nevoie de o înțelegere a istoriei „pe dinăuntru”, „axată pe o viziune metafizică”, atunci când spune „crizele istoriei sunt o consecință a crizelor omului”. De asemenea, când arată că „omul care nu împletește cauzal păcatele cu suferințele sugerează că nu mai crede în rostul înalt al ascultării de Dumnezeu”, că „omul care nu împletește văzutul cu nevăzutul sugerează, în chip indirect, că nu mai crede în cele nevăzute”. Interesante și observațiile despre consecințele practicismului și utilitarismului modern, cu efecte vizibile în mecanicizarea vieții și gândirii omului, despre formele fără fond (semnalate - un secol mai înainte - și de Titu Maiorescu). În fine, adevărate sunt și meditațiile sale despre raționalismul, intelectualismul și abstracționismul artei moderne (care sunt schimbări, însă nu semne de adevărată înnoire) ce caută să producă senzație, nu emoții: „Disciplina interioară nu mai există. Totul este neprevăzut, neînchipuit și tare. Frăgezimea și delicatețea, muzicalitatea sentimentelor nu se mai produce.” Artiștii (plastici) români, adaugă Ernest Bernea, „s-au manifestat mai temperat și mai decent decât confrații lor din Apus” - poate pentru că „geniul plastic al poporului român nu putea trece peste unele limite ale sensibilității și al unui anumit spirit de frumusețe echilibrată și sănătoasă; o spune asta și arta populară”. Da, numai că - dincolo de generalizări patetice de tip pășunist („geniul plastic al poporului român”) - ne putem întreba și acum, în 2018, ce a mai rămas nepervertit (nu doar în România) din această „frumusețe echilibrată și sănătoasă” invadată acum de kitsch? Asta pe de o parte. Pe de altă parte, studiile lui Bernea dedicate crizei artei moderne se referă exclusiv la arta plastică, la arhitectură, poezie și muzică. Cinema-ul și teatrul nici nu sunt aduse în discuție.

Grafică de Klara Tamas

Îmi amintesc de întâlnirea - pe la mijlocul anilor 80 - cu Victor, un inginer constructor al cărui interes pentru cultură era la fel de viu ca al inginerilor ruși educați înainte de sovietizare - așa cum îi descrie Soljenițîn în Arhipelagul Gulag. Era în pragul pensionării (iar eu aveam vreo 15 ani) când mi-a deschis ochii spre muzica simfonică și literatura universală. Când era vorba de muzică, totul se termina cu Romanticii. Cât despre cinema, îl considera divertisment (în cel mai bun caz de calitate) și atât. Mai mult, îmi povestea că în anii 40 - când Ernest Bernea își scria eseurile despre criza culturii moderne, iar Victor era elev la un liceu de elită din Lugoj - puteai fi dat afară din școală fără drept de apel dacă erai văzut la cinematograf. Și nu era vorba de un film anume sau de un gen anume de film, cinema-ul - sub orice formă - era considerat nociv educației, o formă de sub-cultură, o pseudo-artă. Lucrurile nu s-au schimbat - în esență - nici la începutul mileniului trei, când - spre deosebire de anii 40 - ai la dispoziție întreg internetul ca să verifici dacă cinema-ul - ajuns la al 123-lea an al existenței sale - poate fi și artă, dacă poate fi și purtător de mesaj în ceea ce privește conștiința, aspirațiile și demnitatea omului. Asta în condițiile în care publicul consumator de filme e - de departe - mult mai numeros decât cel intersat să citească cărți (poezie mai ales), ori să viziteze galerii de artă. Și chiar dacă „nu întotdeauna cei mulți au dreptate” (iar cei mulți, se știe, optează pentru filmul de divertisment, pentru filmul-conservă, de preferință hollywoodian, pentru telenovele), poate că adevărata provocare a oricărui sociolog preocupat sincer de relația dintre tradiție și inovație, de necesitatea unei continuități organice între epocile istorice, e aceea de a nu mai neglija ori subestima rolul jocat de mass media (deci și de cinema) în mentalul omului care s-a născut nu doar cu bibliotecă, televizor și computer, ci și cu smart phone, e-books și tabletă în casă.