Chic & shock

Pe la mijlocul/sfârșitul anilor Născuți asasini, babilonia audio-vizuală a lui Oliver Stone (pornind de la o poveste inițială de Quentin Tarantino) m-a amuzat (și intrigat, deopotrivă) pentru felul în care - fiind film de autor - izbutea să-și depășească genul. Cărui gen să i-l circumscrii? Greu de spus, așa cum - altădată, erau neîncadrabile Cu sufletul la gură, Persona, Margarete, Culorile rodiei, Dodeskaden, Viața nu iartă, 8 1/2, Blowup, Duminică la ora 6, Meandre, Cabaret, All That Jazz, Stalker ș.a. Aveam să provoc, atunci, destule antipatii invitându-mi prietenii (mă rog, pe cei pe care-i consideram destul de apropiați) să vadă trăznaia lui Stone. Unii fuseseră de-a dreptul șocați și scandalizați.

În 2016, când a apărut Câini, debutul în lung-metraj al lui Bogdan Mirică, am fost - se vede - mult prea ocupat cu Sieranevada și Bacalaureat (pe care le-am tot văzut și răsvăzut) pentru ca să merg să-l văd în sala de cinema. În plus, auzisem că ar fi un fel de thriller cu accente horror - deci un „film de gen”. Subiectul (un tip revendică pământurile bunicului dintr-o zonă îndepărtată a Dobrogei și este ucis de o bandă de mafioți care nu e străină de afacerile necurate ale acestuia) - chiar dacă sunt fan NBK - nu m-a atras. Au trecut doi ani, timp în care - știam asta - filmul s-a plimbat pe la mai multe festivaluri, întorcându-se acasă cu numeroase premii, între care Premiul Criticii Internaționale de Film de la Cannes, premii la Sarajevo, la TIFF etc. Mai în glumă, mai în serios, am fost apostrofat drept „corigent” și, într-o noapte, am ajuns și eu la Câini. De la primele secvențe aveam să regret că am lăsat să-mi scape când a rulat în sala spațioasă (150 locuri aproximativ) de la mall, cu fotolii, ecran mare și lat, aer condiționat și sonorizare impecabilă. A trebuit să mă mulțumesc, acum, doar cu dreptunghiul de (aproximativ) 600 centimetri pătrați al laptop-ului. Scenografia (Augustina Stanciu) și imaginea (Andrei Butică) - pe care-i știam din filmele lui Radu Jude și Călin Netzer - meritau din plin o pânză mare și lată. Vegetația acelui no man's land (sau, mai bine, God forsaken place, unde orice e posibil), cu ierburi uscate și pîlcuri verzi, cu eleșteul fotogenic, apoi casa cu foișor amenajată pentru filmare, s-ar fi văzut mult mai bine la alte proporții. Impresionantă mi s-a părut și coloana sonoră (Samuel Cohen) plus - surpriză în Noul Cinema Românesc - muzica originală (Codrin Lazăr, Sorin Romanescu). Toate aceste elemente (adevărate personaje dramatice) dau viață unei atmosfere. Filmul lui Bogdan Mirică are stil, nu e un „film de gen”, unul între altele. În cinematografia românească, e cvasi-insolit prin modul în care-și construiește suspense-ul. Practic, tot filmul e încărcat de o tensiune - rara avis - foarte inteligent construită și cu un profund respect față de spectator. În filmul românesc s-au încumetat să sfideze genul (thriller, policier) doar Nicolae Mărgineanu (Un om în loden), Iosif Demian (O lacrimă de fată), Mircea Veroiu (Sfârșitul nopții), Dan Pița (Faleze de nisip). Mai recent, Corneliu Porumboiu (Polițist, adjectiv), Cristi Puiu (Aurora), Cristian Mungiu (Bacalaureat) și Adrian Sitaru (Fixeur). Dialogurile, de asemenea, sunt foarte „de acolo”, firești și îndeajuns de minimaliste, cât să te lase să-ți folosești în voie imaginația. Iar actorii (Gheorghe Visu, Dragoș Bucur, Vlad Ivanov, Raluca Aprodu, Costel Cașcaval, Teodor Corban) sunt surprinzător de expresivi pentru un debutant în lung-metraj. Gheorghe Visu face unul din cele mai bune roluri ale sale în film, alături de performanțele din Faleze de nisip, Sfârșitul nopții, Să mori rănit din dragoste de viață. După 20 de ani de la Terminus paradis, Visu filmează în aceeași scenă cu Cașcaval.

Atmosfera din Câini, chiar dacă insinuant-neliniștitoare (sau poate tocmai de aceea) nu se uită ușor. A doua zi aveam să vizitez și interviul luat regizorului-scenarist (cu o activitate de succes - la nivel planetar: fiind, la numai 26 de ani, cel mai tânăr director de creativitate din lume - în publicitate) de Eugenia Vodă, pentru Profesioniștii. Și-am descoperit povestea unui băiat care se teme, mai ales, de un singur lucru: să nu-și piardă vreodată curajul. Curajul de a fi el însuși, de a-și trăi viața ca pe un quest, de a fi recunoscător echipei sale de la filmare, precum și celor - neștiuți - care, în anii săi de formare, i-au definit personalitatea.