Thank you for the music

Pentru vreo cinci ani, înainte de acel 22 decembrie 1989, postul de radio național din România (fără nicio concurență) emitea, aproape fără excepție, muzică românească. Repertoriul era dinainte stabilit: cântece patriotice și rveoluționare (așa se numeau), cântece de țară nouă cu texte despre minunata viață a țăranului român în timpul socialismului și, evident, muzică ușoară românească. Eu ascultam Radio București doar pentru că descoperisem câțiva autori ce compuneau muzici ușoare (sau, mai bine, așa-zise muzici ușoare, pentru că uneori gândirea și conceptul de orchestrație trimitea spre jazz-rock, spre armonii simfonice) pe texte care chiar erau desprinse de pe continentul poeziei. Nu erau doar vorbe ce din coadă or să sune. Acele muzici erau însă învăluite și înghesuite de tonele de cântece revoluționare cu texte simpliste, pline de clișee, de lozinci. Ori de „șlagăre” ce propagau - sentimentalist, simplist - altfel de clișee.

La aproape 30 de ani de la acel decembrie 1989, am atins extrema cealaltă. Toate posturile de radio din România (în marea lor majoritate comerciale, dar și cele de stat, la care ar trebui să existe o politică culturală) difuzează, aproape fără excepție, muzică în limba engleză, de preferință engleza americană. (Cele câteva posturi, așa-zis naționale, difuzează și muzici ușoare sau pop-rock românești, dar fără nicio selecție, fără nicio contextualizare, fără niciun concept. Sunt favorizate clișeele - ce-i drept, altfel de clișee decât cele de dinainte de 1989 - dar cui ce-i pasă?) Acuma, stau și mă întreb: muzicile românești de gen (pop-rock, ușoare etc.) - cele ce poartă amprenta creatorului lor, atent nu doar la vocea interpretului și la melodie, ci și la orchestrație, la versuri - sunt cu bună știință ocolite de redactorii și managerii posturilor de radio din România pentru că nu vor să plătească drepturi de autor decât și numai celor care cântă în engleza americană? Ori poate românii pretind prea multți bani? Sau poate pentru că e de deomeniul evidenței că suntem și noi, deja, o colonie americană, așa că e normal ca muzica românească să fie difuzată în minoritate și doar în mod excepțional, ca pe o ciudățenie exotică? Ori poate că redactorilor de radio din România pur și simplu nu le-a trecut niciodată prin cap că există și muzici pop-rock, ușoare etc. în limba română cu orchestrații și linii melodice surprinzătoare, cu versuri care nu jignesc inteligența medie a omului și care merită să fie ascultate, difuzate, așa, în numele iubirii pentru Muzică și pentru ceea ce e Frumos?

Pe de altă parte, lucrurile stau și așa: surprinzător nu este că muzicile în limba română sunt, în România, minoritare, ci faptul că în România încă se mai difuzează muzici în limba română. La fel și în cazul filmelor. Nu faptul că mallurile de lux (cam singurele cinematografe existente în țară) difuzează aproape fără excepție blockbustere made in the USA trebuie să mire, ci prezența rătăcită a câte unui film românesc. Da, numai că asta se întmplă dacă și numai dacă acel film este recent, proaspăt sosit de pe la festivaluri, de unde musai să se fi întors cu premii la Cannes, Berlin, Veneția sau Locarno sau dacă - în lipsa premiilor - regizorul / producătorul are un cuvânt de spus la managerii sălilor de cinema din malluri.