So far away, so close

Stalker (un film de Andrei Tarkovski)

În Corespondență de la un colț la altul (Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2013), Viaceslav Ivanov (1866-1949) și Mihail Gerschenson (1867-1925) sunt două spirite pe diagonală. Nu doar la propriu (căci stau o vreme, în anul 1920, în una și aceeași cameră a unui sanatoriu moscovit, însă la la extremitățile unei diagonale), ci și - mai ales - la figurat, în privința atitudinii față de viață, față de cultură, nemurire, sens etc. Unul proslăvește legea iubirii înscrisă în om, potrivit psalmului „Nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da sfântului Tău să vadă stricăciunea”. Crede, în rând cu evanghelistul, că grăuntele de grîu, dacă moare - doar dacă moare! - mult rod va aduce. Se hrănește din acea credință care transcende cultura, pentru că (de la Reformă încoace) cultura „a devenit atee în principiul ei”, închizându-l pe om în sine însuși. Credința, adică „renunțarea principială la căderea în păcat a culturii”, este exclusiv „cultura duhului” care însă, nu uită să precizeze, suflă pe unde voiește. Celălalt este tulburat de omul modern care, apăsat de moștenirea culturală a atîtor veacuri, nu mai e în stare să se înalțe spre absolut: „chiar dacă posedă credința, ea e părtașă la soarta tuturor stărilor lui de spirit: e molipsită de reflecție, depravată și neputincioasă”. Dialogul lor, corespondența lor „de la un colț la altul”, îmi amintește de tensiunea din Stalker între Călăuza entuziastă (și purtătoare de o „fericire amară”) și Profesorul blazat (și bolnav de „respingătoarea tristețe” a celui care - cum spunea Goethe - nu e decât „un trist oaspete pe tristul pământ”).

Mă gândesc la copilăria pe care o invocă și Călăuza în apologul tarkovskian atunci când vorbește despre ceea ce e dur și sortit morții, în contrast cu frăgezimea tinerelor vlăstare, pentru că numai ce e vulnerabil, plăpând poate să învingă. Mă gândesc că numai un copil - fără să se mire, ca pe cel mai firesc lucru cu putință - ar primi minunea învierii cuiva din morți (cum se întâmplă în filmul Ordet  Cuvântul lui Carl Theodor Dreyer). Doar un copil cu inocența încă nepervertită (de cultura sofisticată) ar intra în vorbă cu tatăl sau bunicul său întors, ca prin minune, de dincolo de „acel hotar”.  Ceilalți, care nemaifiind copii „au murit de mult” (Constantin Brîncuși), ar primi o astfel de „întoarcere din iad” cu răceală și indiferență, cum ni se grăiește în pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Sau nu tocmai. Pentru că mai există și un Charles Dickens care, în Poveste de Crăciun ne arată că metanoia e totuși posibilă. Că, așa cum se spune și în Pateric, omul se poate mântui în ceasurile unei singure zile sau chiar într-un singur ceas. Totul ține de starea interioară a fiecăruia. Stalker: „Totul depinde de noi, nu de Zonă”, cu Camera Miracolelor cu tot. „Omul când se gîndește la trecut devine mai bun...” - spune Călăuza. „Mi-e greu să cred că aș deveni mai bun dacă m-aș gîndi la trecut!” - îi răspunde Scriitorul, care nu dorește să treacă pragul acelei camere. Și nici nu dorește să ceară nimic pentru că e străin de crezul împărtășit, cu un veac în urmă, de Viaceslav Ivanov: „Dumnezeu mă va învia din morți pentru că El este bun cu mine. Eu Îl recunosc în mine, ca pe o obscură matrice zămislitoare ca pe ceva veșnic superior, prin care se afirmă ceea ce e mai bun și mai sfânt în mine... Dumnezeu nu numai că m-a creat, ci mă crează neîncetat și va continua să mă creeze. Pentru că, desigur, dorește ca și eu să-L creez în mine și de acum înainte, așa cum L-am creat până acum. Nu poate exista vreo pogorâre fără primire voluntară; într-un anumit sens, cele două acte au aceeași valoare, iar cel ce primește devine egal în demnitate cu cel ce se pogoară. Dumnezeu nu mă poate părăsi dacă eu nu-L părăsesc.” Tarkovski, vorbind despre tema din Stalker: „Demnitatea omului”. Cum ar veni, Zona (sau viața, totuna) este, pentru ființa zisă om, un test prin care omul fie se păstrează, fie se zdrobește.