Cetățeanul Tudor

Pe la începutul anilor 80 am aflat de Tudor Caranfil. Colecția sa de texte dedicate filmelor strălucite de altădată (Vârstele peliculei) suplinea, cumva, informațiile despre filmele care apăreau atunci în lumea mare, nu și în România. Prin el m-am apropiat de Citizen Kane, dar și de multe alte filme pe care le prezenta într-un mod foarte atractiv, deloc prețios - Intolerance, The Birth of a Nation, Sunrise, Broken Blossoms, Der Letzte Mann, Greed, The General, The Crowd, The Wind, City Lights, La passion de Jeanne d'Arc... Ceva mai recent, într-un interviu avea să spună că îi este frică de compromisurile pe care le-ar putea face și care ar șterge sau macula numele său de critic obiectiv. Se referea la câțiva regizori români foarte creativi și importanți în anii 70-80, care însă aveau să facă exclusiv filme proaste după 1990 (îl pomenea pe Lucian Pintilie ca excepție fericită).
Amintirea cea mai dragă pe care o am de la Tudor Caranfil este o emisiune de-a sa difuzată la începutul anilor 90 pe programul 2. Îl avea invitat pe Mircea Săucan, pe care tocmai îl descoperisem. Regizorul Meandrelor și Sutei de lei (ce abia fuseseră difuzate la TVR) venise într-o scurtă vizită în România (emigrase în Israel la sfârșitul anilor 80) și - în repetate rânduri - era stârnit de Caranfil să povestească despre cum fusese marginalizat, despre cum filmele sale aveau mereu probleme la obținerea vizei de difuzare (de aceea au fost fie strict interzise, fie amputate). Săucan, țin minte de parc-ar fi fost ieri, îl privea cumva stânjenit. Cu jumătate de gură părea să recunoască, să-i dea dreptate amfitrionului său. Avea un aer absent, ca și cum s-ar fi întrebat ce caută în toată povestea asta a înșelătoarei „repuneri în drepturi”, imediat după obținerea „rației de libertate” pentru români ...
Pe 23 martie 2019 Tudor Caranfil a plecat spre marea sală de proiecție din ceruri, de care nimeni nu scapă. Acolo unde se developează - mereu altfel decât ne închipuim - negativele imprimate de om în scurta sa petrecere pământească...

Labirint - grafică de Klara Tamas

Nina

Distanța dintre mine și mine (realizat de Mona Nicoară și Dana Bunescu) e, ce-i drept, co-produs de Ada și Alecu Solomon, dar la sălile din mall tot n-a ajuns. A fost proiectat însă în două rânduri (de Asociația „Marele Ecran”) la Casa Artelor. L-am urmărit cu mare drag și cu o simpatie crescândă pentru personajul carismatic care a fost Nina Cassian. Am revăzut scurte fragmente din documentarul lui Slavomir Popovici, Uzina, din 1963. Și am reascultat frânturi din muzica lui Anatol Vieru pentru acel film. Muzică pe care, aveam să descopăr, a prelucrat-o și amplificat-o pentru Suta de lei a lui Săucan (în 1972-1973). Lectura basmelor ei mi-a făcut poftă să-i caut scrierile pentru copii și să le citesc lui Ioan, Simeon și chiar lui Theodor. Nina Cassian, ca și Mircea Săucan, a fost vrăjită de himera comunismului, a acelui comunism folosit ca pretext (spunea ea în cele din urmă) pentru dictaturi și gulaguri. Distanța dintre mine și mine e distanța dintre comunista Nina și dezvrăjita de comunism Nina. Da, numai că atunci când a fost întrebată dacă s-a schimbat, ea a răspuns: „Voi v-ați schimbat!”
Reîntâlnirea lui Nina Cassian prin documentarul proiectat la Casa Artelor mi-a amintit de un text de al ei din 1979, despre splendidul film de televiziune al lui Alexandru Tatos, Casa dintre câmpuri: