vineri, 26 aprilie 2019

Risipire și înviere


Gânduri pe marginea volumului de debut al lui Mihail Păunescu, Ultimele luni din viața lui Achim Ioachim (Editura Cartea Românescă, București, 2018)


Se poate spune că Mihai Păunescu - teolog, artist plastic și profesor de desen - a intrat cu dreptul în lumea literară românească. Cel dintâi volum al său, Ultimele luni din viața lui Achim Ioachim, este captivant, se citește ușor și i-a adus premiul pentru debut oferit de Editura Cartea Românească. Juriul prezidat de criticul Nicolae Manolescu va fi fost încântat de dimensiunea și tonalitățile sale tragi-comice. 

Încă de la primele pagini te întâmpină o atmosferă desprinsă parcă din Dimineața pierdută, romanul Gabrielei Adameșteanu devenit - la mijlocul anilor 80 - spectacolul de referință al Teatrului Bulandra din București, în regia Cătălinei Buzianu, cu Tamara Buciuceanu în rolul menajerei Vica. Petra, menajera din cartea lui Păunescu, este la fel de tonică precum Vica. Dincolo de convingerile sale pragmatice, crede „cu sfințenie” și „până la sfârșitul zilelor” că nu există oameni răi, că răutatea este doar o mască - „doctorul îşi ia masca de doctor, profesorul de profesor, avocatul de avocat, şi tot aşa, încât, de cele mai multe ori, omul dispare cu desăvârşire în spatele ei”. Omului îi revine, așadar, rolul de a străbate - cu înțelegere și răbdare -  dincolo de aparenţe, de convenţii sociale. Iar acesta este un demers pe care numai o „minune dumnezeiască” îl face posibil, atunci când porţile sufletului „rămân larg deschise”. Adevărata minune - ne amintește Petra, cu filozofia ei populară pe care autorul o înveșmântează adesea într-un limbaj excesiv de îngrijit, de prețios și neverosimil, în raport cu datele culturale relativ modeste ale personajului - e „o sănătate bună” pe care, atunci când avem parte de ea, nu știm să o prețuim. Sau prezența omului din imediata noastră apropiere, pe care nu știm să o primim ca pe un dar. 

Achim Ioachim este un dascăl cărturar în vârstă de aproape 50 de ani, soțul unei contabile (ce mai fusese căsătorită) pe care Petra o preferă din toate celelalte doamne (un fel de „molii” călinescene) pentru care lucrează. O anume criză existențială, o tristețe extremă ce vine din deznădejde, îl face pe Achim, om care „toată viața a strâns cărți”, să se izoleze dintr-o dată în propriul apartament, să întrerupă orice fel de comunicare cu soția sa. După câteva luni de tăcere, pare să-și revină atunci când aude la ușă glasurile unor cadre medicale chemate să-l scoată din auto-claustrare. Pe fondul acestei convalescențe înșelătoare, soția și Petra organizează o masă îmbelșugată la care îl invită pe Guber, mai vârstincul prieten al lui Ioachim de altă dată, de care îl legase cândva o mulțime de discuții fascinante pe marginea unor cărți. La sfârșitul lecturii însă, rămâi nu atât cu descrierea minuțioasă a capriciilor și tabieturilor întâlnite în familiile unde, cu devotament, Petra face menajul, ci cu paginile ce redau reîntâlnirea lui Achim cu Guber. 

Guber, un „evreu botezat”, este un fost cărturar (chiar înalt funcționar la o importantă bibliotecă din capitală) pe care l-a schimbat radical suferința. Mai exact, suferința soției sale, Mica, răpusă după agonia câtorva ani de boală grea. Felul în care își deschide sufletul amintește de ridicolul unor personaje dostoievskiene măcinate de regretele (târzii) față de „păcatele tinerețelor” și față de propria ratare existențială. Guber își regretă trecutul mincinos și adulterin, hotărând să înceapă o nouă viață, pentru că „Nu poţi minţi, nu te poţi preface, nu te poţi ascunde mereu, la nesfârşit…”. Ceea ce urmează este un climax revelator ce trimite spre posibila „coloană vertebrală” a cărții: polemica iscată între cei doi foști amici pe tema salvării prin credință. Deodată, cititorul se află față în față cu însăși „adevărata cruce” a omului, care nu este crucea de piatră - o „cruce ca lumea” pe care doamna Ioachim o va dori pentru mormântul soțului ei, ci viața trăită în lumina crucii, așa cum are să o descopere Guber. Pentru unul, suferința rămâne „urâciunea pustiirii”, în vreme ce altul vede în ea prilejul suprem, unic, de izbăvire.

Mihai Păunescu surprinde, spre finalul cărții sale, un alt mod de „ieșire din lume”. Moartea de dinainte de moarte a lui Achim este fără sens și „întru neant”. Murirea față de lume a lui Guber, prin începutul unei existențe ascetice la țară, lipsite de forfota marilor orașe, este o înviere plină de bucurie ce umple „neantul existențial”. Vestirea cea bună a lui Guber e calificată de Achim drept „o iluzie”, „o păcăleală”, „o cacealma”, „o fantasmagorie”, „o visare cu ochii deschiși”. Acesta primește cu consternare, de la fostul său prieten, ideea „adevăratei salvări” - singura, cea oferită de credință - și o consideră tributară numeroaselor „condiţionări şi circumstanţe”, unei țesături de nenumărate „conjuncturi favorabile”, „un accident” fără nicio legătură cu „adevărul ultim şi imuabil”. Este obișnuita diferență de atitudine față de ceea ce - mai mult sau mai puțin exact - numim „realitate”. Dar, nota bene, ceea ce îl însuflețește pe Guber (un „copil bătrân”, îi trântește în față Ioachim) nu ține de o atât de răspândită „religiozitate lumească” (împărtășită - cu rigurozitate și „ca la carte” - de o serie de personaje feminine din roman), ci de întrezărirea (și asumarea) conștiinței ecleziale. Tot ceea ce nu putuse împlini cât timp îi trăia soția, Guber avea să înceapă să trăiască după ce aceasta, măcinată de boală, își dădu obștescul sfârșit: rânduiala bunei viețuiri creștinești printr-o viață simplă, aproape de natură. O viaţă pe care - cu însuflețirea unui apostol și cu totul altfel decât „filozofia” Petrei, rezumată la o serie de leit-motive gen: „Așa a fost să fie!”, „Nu depinde de noi. Tot ce putem face, aici pe pământ, e să încercăm să trăim omenește. Cât mai omenește posibil.” ș.a.m.d. - Guber o socotește acum „minune şi taină dumnezeiască, un miracol prea mare ca ea în ea să încapă, dacă avem puţină înţelepciune, măcar un strop de minte, fie şi un firicel de minciună”. 

Într-un fel, devenirea lui Guber întru ființă este și cronica unei (anevoioase, deloc facile) îmbisericiri. Ultimele luni din viața întru risipire a lui Achim Ioachim se suprapun cu primele luni din viața întru înviere a lui Guber. Prin experiența transfigurării metanoice, el devine un om al Bisericii, nicidecum un „bisericos”, și - în câteva puncte - schimbarea sa amintește de „făptura nouă” a lui Raskolnikov, din Crimă și pedeapsă. Cartea lui Mihai Păunescu se termină și ea, asemenea romanului dostoievskian, abia după ce oferă cititorului și această perspectivă regeneratoare, restauratoare, a izbăvirii prin iubirea despre care - în Întîia Epistolă către Corinteni - Apostolul Pavel spune că „îndelung rabdă, se milostivește, nu pizmuiește, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândește răul, nu se bucură de dreptate, ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește”…








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.