Gala Gopo 2016. Două tipuri de cinema

Gopo 2016 a fost prima gală pe care am urmărit-o integral. Pentru că presimțeam că Aferim! avea „să radă tot”. 

De la bun început m-am lăsat prins în dinamica interviurilor de pe lângă covorul roșu de la intrarea în TNB. Cei doi prezentatori (un el și o ea) au fost surprinzător de firești, de plăcuți. La un moment dat apare și Ioana Bulcă. N-am uitat „momentul” ei la o festivitate de premiere din 2002 când Uniunea Cineaștilor i-a decernat o diplomă pentru întreaga activitate (sau de excelență). Și aveam sentimentul, atunci, că întrece măsura. La fel și acum. De data asta am aflat că e mândră pentru faptul că e țărancă din Gorj, că de-aia o iubește lumea pentru Moara cu noroc, pentru că e din viță de țărancă și bună rrromâncă. Interviul se terminase, însă ea o ținea una și bună cu declamații pentru actorimea rrromână. Dar nici cu Florin Piersic nu mi-e rușine. Cu statueta în mână „pentru întreaga activitate”, Ciocoflenderul povestea despre cum și revede filmele. A pomenit, între altele, de - o, Doamne! - Parașutiștii, în regia lui Dinu Cocea, regizorul lui Șaptecai și al lui Iancu Jianu. Constantin Drăgănescu a primit și el o statuetă, dar l-a pomenit pe Lucian Pintilie. În filmulețul care a prefațat intrarea sa pe scenă am văzut scurte cadre din Secvențe, E pericoloso sporgersi, Sunt o babă comunistă, Medalia de onoare și unul din Balanța în care apare alături de Pintilie (și de Emilia Dobrin, care a anunțat câștigătorul premiului pentru cea mai bună regie: Radu Jude). 

La sfârșit, după ce Aferim! a „ras” statuele pentru 12 categorii, după ce am ascultat-o pe producătoarea sa, Ada Solomon, mi-am zis că pe scena Teatrului Național București, la Gala Gopo 2016, s-au confruntat - în chip nevăzut - două tipuri de cinema. Unul, „popular”, apăsat „românesc” și - cum să nu? - „civilizat”, „decent”, „educativ”, evocat cu nostalgie de Florin Piersic, de Ioana Bulcă și de cascadorul (ce apare și în Aferim!) ce lucrase mult cu Sergiu Nicolaescu. Altul, „elitist”, „neromânesc”, „licențios” și „imoral”, „provocator”, reprezentat de Aferim! Cum-necum, Gala din 2016 a fost Gala Aferim! Pentru acest tip de cinema românesc - de artă, de autor - pleda, încă o dată, Ada Solomon. Pentru săli de cinema în care să ruleze (și) aceste filme. Pentru difuzarea lor la Televiziunea Națională. În zece ani, mai spunea producătoarea filmelor lui Radu Jude, ar fi frumos ca această Gală să fie găzduită într-un cinematograf select, iar nu într-o sală de teatru, fie ea și TNB. Time will tell.

Și încă ceva. M-am bucurat de premiul primit de Ioana Flora (pentru rolul din Acasă la tata) și de momentele - deosebit de antrenante, de inteligent-comice - regizate și jucate de Alex Bogdan (la început, alături de un grup de muzicieni). În special „Castingul nedifuzat” de la Aferim!. Și parodia la Moromeții, cu întreaga familie Moromete ahtiată după like-uri pe facebook.  

  

Intrarea în rânduială - Terminus Paradis

Încă de la debutul său în lung-metraj cu Duminică la ora 6 (1965), Lucian Pintilie avea să aducă – printre primii, dacă nu chiar cel dintâi – dimensiunea neorealistă în cinemaul românesc. O serie de chipuri și spații „nefotogenice”, dar și un anume tip de narațiune filmică  – până atunci considerate „nedemne” pentru a fi aduse pe ecran – deveneau un brand. Brandul Pintilie. Șocul regenerator, pe care – mai ales după Reconstituirea (1986) – „sălbaticul” și „furiosul” Pintilie îl sconta pentru soarta filmului românesc „de actualitate”, „fidel adevărului”, avea să dea roade abia în anii 70-80. Stau mărturie unele filme de Mircea Daneliuc (Cursa, Proba de microfon, Vânătoare de vulpi, Croaziera), Alexandru Tatos (Mere roșii, Casa dintre câmpuri, Secvențe, Fructe de pădure), Dan Pița (Filip cel bun, Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi), Dinu Tănase (La capătul liniei), Iosif Demian (O lacrimă de fată, Baloane de curcubeu), Stere Gulea (Iarba verde de acasă), Constantin Vaeni (Imposibila iubire) și chiar Mircea Veroiu (Sfârșitul nopții). 

După 1990, întors din „exilul roial” (în 1973 i s-a interzis să mai lucreze în România), Lucian Pintilie a regizat câteva din cele mai reprezentative opusuri din istoria post-comunistă. Balanța, O vară de neuitat, Prea târziu, După-amiaza unui torționar, Niki și Flo continuă să problematizeze căutarea „rădăcinilor răului”. Între ele, Terminus paradis (1998), unde Lucian Pintilie este co-scenarist alături de Răsvan Popescu și Radu Aldulescu, propune – caz singular în filmografia regizorului – o „spărtură în cer”. Pe acolo, prin acea „spărtură” – surpriză! – pătrunde în poveste o lumină care însă nu declanșează nici optimism festiv, nici speranța căinței. Este vorba, arăta Pintilie într-un interviu, despre „o schimbare de optică”, la fel ca în cazul dreptului Iov. Răul este aici – printr-o „iluminare implicită” – parte a „realității celeste”. 

În Terminus paradis, el, „răul”, el, mereu „revoltatul”, încearcă să nu mai acuze strâmbătatea, ci să zărească – deși e învăluit în ceață – „hipopotamul invizibil din Cartea lui Iov”, să înțeleagă „plutirea norlilor”. Care e numele acestui „hipopotam” invizibil și, totuși, vizibil? Însuși titlul filmului, „mai exact, mai puțin poetic decât în realitate” – precizează regizorul. Unde anume este acel „paradis”? Nu altundeva decât într-o biserică albă, de țară, situată pe malul unui lac. Acolo, după multe peripeții (neînfrânări, fărădelegi, crime), își pun pirostriile Mitu și Norica. Acolo pătrunde în film „implicita iluminare” care coincide cu intrarea lor – subită, oarecum pripită – „în rânduială”. Mai exact, în „rânduiala Bisericii”. (Ultima replică din Căința lui Tenghiz Abuladze: „Ce drum e acela care nu duce la nicio biserică?”) 

Una din cheile de lectură ale filmului chiar aceasta e: de love story. Mai importante decât „marea poveste de dragoste” sunt însă, atrage atenția regizorul, „jocul, provocarea, contratimpul, neînțelegerea, dansul mortal pe o muchie de cuțit, o dragoste ce nu cunoaște tihnă, nu are timp de contemplație, o dragoste ce nu le oferă celor doi nici măcar răgazul de a face dragoste, de a-și spune „Te iubesc!”; o dragoste pe care eroina nu o înțelege decât în pragul disperării, o mare poveste de dragoste trăită într-un mod foarte personal și provocator”. 

Dar poate că cel mai interesant, mai free-style comentariu despre „morala” din Terminus paradis l-am primit de la Paul Slayer Grigoriu (translator, teolog și rocker, autorul volumului autobiografic Cronicile Vulpii. Amintiri din liceul anilor 90), care, următor vizionării filmului, îmi scrie entuziasmat: „Frate! Care Născuți asasini?! Oliver Stone poate să se ducă frumușel la culcare, măcelul lui e o glumă de liceeni pe lângă filmul ăsta. Iar Pintilie e complet nebun! Îmi pare rău că nu am apucat să-l cunosc. Asta înseamnă să calci în picioare idolii. E ca și cum l-ai fi pus pe Bergman să prelucreze o telenovelă cu un pic de ajutor de la Tarantino. Și totuși: câtă poezie, și ce mai poezie, în contextul de față cred că pot să spun foarte adecvat: „We've got some fuckin' serious poetry here". Cabaret grotesc și morbid, Bosch pe limba privitorului de Pro TV și totuși la același nivel ca un Bosch adevarat, ca Grădina plăcerilor lumești. Dar, vezi tu, trag spuza pe turta mea (noastră). Mickey și Mallory ai noștri ajung tot la biserică. Ai lor își fac din ei înșiși un templu gotic măreț și van (scena cu inelele în formă de șarpe, cu Mickey în dublu rol, de mire și oficiant: „Prin puterea cu care am fost investit ca dumnezeu al lumii mele...”). În timp ce Mitu al nostru, în halul lui de decadență grotescă și înspăimântătoare, moare în cămașa albă dăruită de preot. Vorbește ca din carte: „Să fie totul după rânduială!...". Asta e morala pe care o deduc eu din acest film: în adancul iadului, al absurdului teoretizat de câteva decenii bune și trăit cum nu l-ar fi visat Camus în mahalalele Europei, omul ajunge cumva la biserică. Și îi dă și el lui Hristos ce are: mizerie și păcat. Dar i le dă pe toate, fără rest. Și când primește de la unul toata infecția lui, iar de la mine, de pildă, doar pretenții pioase, cred că la cel dintâi zâmbește primul. E cumva o viziune a capitolului despre Judecată din Evanghelia dupa Matei: întemnițat am fost - chipul Meu din tine, adică, a fost în temnița păcatelor tale - și M-ai cercetat. Adică, într-un fel, M-ai adus pe Mine la Mine înapoi. P.S. Există în film o replică similară cu una din Cronicile Vulpii, „Scoate-ți cercelul, că altfel ți-l scot eu cu tot cu ureche". Dar scena care putea figura în cartea mea este cea de la început, cu sticla aia de vodcă ce se scurge într-o clipită în gâtlejurile celor doi. Ar trebui să-mi fie rușine că aproape salivam?”. 

(Născuți asasini, filmul lui Oliver Stone, câștiga Marele Premiu Special al Juriului la Bienala de la Veneția, în 1994. Patru ani mai târziu, același premiu îi revenea lui Lucian Pintilie pentru Terminus Paradis.)

TERMINUS PARADIS - Un film de Lucian Pintilie. Scenariul: Lucian Pintilie, Răsvan Popescu, Radu Aldulescu. Imaginea: Călin Ghibu. Decorurile: Călin Papură. Montajul: Claudine Bouché, Victorița Nae. Producător: Marin Karmitz. În rolurile principale: Costel Cașcaval, Dorina Chiriac, Gheorghe Visu, Victor Rebengiuc, Coca Bloos, Șerban Pavlu, Gabriel Spahiu, Magda Catone, Răzvan Vasilescu, Doru Ana, Cornel Scripcaru.  

O licărire de umanitate

Nea Mărin miliardar (1979)

A fost, pentru mulți, Nea Mărin. Pentru mine a rămas - de neșters în memorie - mai cu seamă prin rolurile sale din Casa dintre câmpuri, Duios Anastasia trecea (ambele de Alexandru Tatos) și Imposibila iubire (de Constantin Vaeni). În 1971, când i se părea că „începe să devină” și un actor de film (datorită rolurilor de mare succes din Haiducii, Dacii, Mihai Viteazu), Amza Pellea îi împărtășea Evei Sârbu ce crede despre meseria de actor: „Frumoasă. Superbă. O meserie dumnezeiască, pentru că îți permite, ca nicio alta, să ajungi la sufletul oamenilor. Trăim o viață și nu ni se întâmplă să avem nici cinci minute de comunicare atât de puternică, atât de adevărată, ca aceea pe care o prilejuiește un spectacol. Dacă am avea întotdeauna posibilitatea să comunicăm direct, prin sensibilitate, de la suflet la suflet, poate am fi mai senini. Avem atâta nevoie de asemenea comunicare... Poate așa se explică faptul că în epoca noastră violentă, în care e la modă „pumnul și pistolul” - pentru că e o modă și asta, ca mini și maxi - apariția unei licăriri de umanitate, de sensibilitate, e sesizată imediat și apreciată. Poate așa se explică intrarea liberă pe care o au melodramele la sufletul spectatorilor...”

Ilegitim - un refuz discutabil

Adrian Sitaru

Un film îți place sau nu îți place. Uneori însă, intervin nuanțele. Există acele „resturi”, acele amendamente de felul „da, dar...” care te împiedică să pui cu ușurință aceeași ștampilă (cu specificația „respins”) pe tot ceea ce nu-ți aduce satisfacție. Altfel spus, un „Nu” spus unui film de Sitaru, de exemplu, are o cu totul altă greutate decât un refuz arătat față de un film de (cine își mai aduce aminte de ei?) Virgil Calotescu, Mircea Moldovan, Mihai Constantinescu sau George Cornea. Ori față de „super-producțiile” așa-zisei epopei naționale.
Lucian Mircu mă ademenește să scriu despre Ilegitim, filmul lui Adrian Sitaru pe care l-am văzut amândoi în aceeași sală (Aula Magna, UVT), cu o seară în urmă. Pentru mine, Ilegitim (care începe cu o apăsată pledoarie pro vita într-o discuție despre avort) nu este - așa cum am crezut, un „film de autor” până la capăt. Epilogul său, cu pretenții „suprarealiste” (după mărturisirea regizorului, la Q&A), face toată diferența. Urma scapă sau pierde turma. Aici, cred, o pierde. Însă acesta nu e decât un punct de vedere. În fond, fiecare  vine cu așteptările sale, cu bagajul personal de gândire și simțire, cu lecturile sale, cu experiența sa. Pentru unii, Ilegitim e, poate, cool, „îndrăzneț”, „revoluționar”, „adevărat”, „dezinhibat”, „necesar” ș.a.m.d. 
Subiectul ales - largo sensu: o iubire imposibilă; stricto sensu: o relație incestuasă între doi gemeni, soldată cu o sarcină nedorită (deci - iar - chestiunea avortului) - se cerea condus cu o mână mult mai fermă. (Ca a lui Mungiu, în 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile.) Nici primirea incestului, nici renunțarea la avort de la final nu sunt justificate dramaturgic în Ilegitim. Andrei Gorzo: „Filmul sare direct într-un epilog în care obstacolul pare să fi fost înlăturat: aflăm că fata s-a hotărît să nu facă avort și o vedem la o reuniune fericită de familie, acceptată, după toate aparențele, așa cum e, cu tot cu fratele care e și tatăl copilului ei. Cum anume s-a produs această acceptare? Filmul nu spune, nu arată, nu dramatizează acest proces. Cu alte cuvinte, își eludează angajamentul inițial de a dramatiza cu adevărat o dezbatere.” Prin urmare, nu subiectul - controversat, „incendiar”, „tabu” - face filmul lui Sitaru să fie „un dezastru”, de o „sărăcie intelectuală deplorabilă” (tot Gorzo), ci felul în care - dramaturgic - este (dez)articulată povestea. 
Pescuit sportiv (debutul în lung-metraj al lui Sitaru, după o idee de Radu Jude) cred că stă pe picioare cel mai bine din filmele sale. Nici Domestic, nici Din dragoste, cu cele mai bune intenții nu sunt de trecut cu vederea. De aceea așteptam, mărturisesc, să găsesc un „film de autor” asumat, tulburător, răvășitor. Așa cum sunt, la noi (în ultimii ani), Marfa și banii, Moartea domnului Lăzărescu, Hârtia va fi albastră, După dealuri, Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră, Aferim, Un etaj mai jos. Sitaru (care este din aceeași ligă cu Mungiu, Puiu, Jude, Muntean), în Ilegitim, atât a putut. 

Frumusețea uitată a Cenușăresei

Una din lecțiile neînvățate ale modernității este chestiunea identității. Praznicul celei dintâi duminici din Postul Mare (Duminica Ortodoxiei) s-ar cuveni să fie un prilej neprețuit de cercetare, de limpezire, iar nu de grozăvire, de împăunare. Am văzut ce s-a ales de festivismul „sărbătorilor” în care, o țară întreagă, era chemată - înainte de 1989 - să proslăvească „omul nou”. Ele sunt, acum, istorie. A supraviețuit doar reflexul cu care - din rațiuni folclorice - se bifează, în calendarul ortodox, zi după zi, praznic după praznic. Teoretic, dacă ne-am lua după cifre, ar trebui să ne bucurăm. Practic, religiozitatea (fie ea și de tip ortodox) nu are cum să aducă mai multă comuniune decât înregimentarea ideologică din vremea partidului unic. Poate ar fi timpul să prăznuim biruința Ortodoxiei având conștiința că suntem înconjurați de o lume din ce în ce mai pestriță, că - în ciuda statisticilor - nu suntem nicidecum într-o țară „majoritar ortodoxă”. Că - vorba lui Moromete - „ocupațiunea mintală” a multora e în cu totul și cu totul altă parte. (La „spiritisme”, bunăoară, ca personajele interesate să vândă sau să cumpere „icoane făcătoare de minuni” din schița Secția corecțională, a lui I.L. Caragiale.) Că icoana care a ieșit biruitoare în secolul al 9-lea a ajuns acum - în cel mai fericit caz - tablou religios. Nu în bisericile heterodoxe, ci în cele mai multe biserici care-și spun ortodoxe. Că ea, icoana, este acum Cenușăreasă. (Așa cum spunea despre Ortodoxie Pr. Rafail Noica în volumul Celălalt Noica.) Poate ar trebui să ne bucurăm, pur și simplu, că am apucat acest praznic, că avem - dacă avem - unde să-l trăim. Că biserica-oază unde mergem să-l mărturisim nu arată (încă) asemenea unui „peisaj după bătălie”, cum e catedrala din Andrei Rubliov după năvala tătarilor. Ori asemenea acelui waste land pe care același Tarkovski l-a folosit ca personaj cu drepturi egale (Zona) în arcada Călăuzei sale. Poate e nevoie de o profundă reconsiderare a ceea ce - mult prea ușor, mult prea mecanic - luăm „de bună”. Poate ar trebui să înțelegem rostul și locul fiecărui cuvânt și al fiecărui gând. Apoi, al fiecărui semn (formă, culoare) din cuvântul devenit imagine în icoană. Poate că abia atunci vom începe să fim, cu adevărat, oameni.

Concertul pt. pian și orch. de Cornelia Tăutu @ Filarmonica Banatul

Seara de 18 martie 2016, la Filarmonica „Banatul”, Timișoara. Dirijorul Gheorghe Costin a ținut să spună publicului că, în sfârșit, se întâmplă ceea ce își dorea de multă vreme: să dirijeze Concertul pentru pian și orchestră al Corneliei Tăutu, scris în 1989 (la pian: Remus Manoleanu). Am recunoscut apoi câteva armonii și teme din filmele pentru care compozitoarea a scris muzica, mai ales din Moromeții și Imposibila iubire. A fost cu adevărat o seară de excepție. Din păcate nu se întâmplă prea des, „marele public” nu prea are urechi pentru gândirea muzicală a compozitorilor de azi. Muzica simfonică a vremurilor post-belice este prea puțin cântată. Și ar merita, măcar ca în seara aceasta, să prefațeze lucrările clasicilor (acum, Șostakovici și Mozart). Cornelia Tăutu a fost îndelung aplaudată la final. Am împătășit bucuria cu prietenul nostru, Boris (regizor de teatru din Serbia, care acum montează o piesă pentru Teatrul Maghiar din Timișoara), cu care am stat apoi de povești până la miezul nopții.

Cornelia Tăutu

Exercițiu de admirație

Artist - spectator - operă. Orice întâmplare ce reușește să te scoată din timp - o carte, o muzică, o piesă de teatru, un film etc. - merită să fie, pe bună dreptate, un exercițiu de admirație. Al tău, ca spectator, pentru artist, prin intermediul operei sale. De fiecare dată sunt tentat să cred că „mirajul” va dura veșnic. Uneori însă, perucile se dezlipesc, mintea se „dez-vrăjește”, se dez-amăgește. „Idolii” de altădată sunt de nerecunoscut. Poate de aceea artistul se cuvine să se agațe, cumva, de semnele veșniciei după care personajele sale tânjesc. Poate că trebuie să ducă mai departe, în viață, drumul înapoi, spre „făptura nouă”, pe care - mai mult sau mai puțin explicit - l-a așezat ca temelie în povestea sa (literară, muzicală, teatrală, cinematografică etc.). Poate că numai atunci arta sa (și, nu mai puțin, el prin arta sa) își împlinește menirea. Da, la modul ideal, așa e. Așa ar trebui să fie și în viața duhovnicească, unde sensul spovedaniei este stricarea „cuibului satanei”, adică îndumnezeirea, dezlegarea de năravul cel vechi. Iar dacă nu se întâmplă așa, dacă ne întoarcem - iar și iar - la vechiul nărav, poate ar trebui să avem înțelegere și față de artistul care, nici el, nu câștigă totdeauna „războiul nevăzut” pe care - cu mijloacele artei - îl duce. Și avem. Neînțelegerea apare atunci când artistul se ramolește, când i se pare că el, el și numai el, este cel care „creează”. Cristi Puiu (în interviul acordat Eugeniei Vodă la Profesioniștii) e onest. Până la un punct, spune el, se recunoaște în ceea ce gândește și face (scrie, regizează, joacă). De la un punct încolo, e altceva (sau altcineva?). Personajul Profesorului din Faleze de nisip dădea acestui „asociat” numele de … volant. Volantul-Realitate, fără de care - mai cu seamă atunci când se crede buricul pământului - omul își pierde simțul realității. În Călăuza este doar o voce. O auzim atunci când Scriitorul se îndreaptă - semeț și, parcă, șovăielnic - spre Zonă. Merge de unul singur, contrar avertismentului pe care i-l dăduse Călăuza, care-i spusese că „pe aici nimeni nu izbutește de unul singur”. (Implicația fiind, ca în Solaris: „omul are nevoie de om”.) Și - la fel ca în secvența de început a Oglinzii - se pornește un vânt de nicăieri. Și iată că auzim o voce stranie (privindu-l, din interiorul Zonei, pe Scriitor) care spune: „Stai! Nu mișca!” Pe de altă parte, este la fel de important ca privitorul („consumatorul”) să nu abandoneze nici el lupta, să nu coboare ștacheta. Doar așa triada artist - spectator - operă se păstrează în armonie. 

Călăuza (un film de Andrei Tarkovski, 1979)

Apropo de Duminica Iertării

Îi citesc lui Theodor din Pildele lui Solomon că viața se află în căile dreptății, iar căile celor ce țin minte răul sunt spre moarte. Apoi mă întreabă dacă - atunci când ai o memorie bună -  mai e cu putință să uiți răul. Fără să știe, a nimerit-o. Iar. Pentru că despre asta e vorba în propoziție: cum să dai delete la tot ceea ce, în memorie, îți provoacă tulburare, durere, amărăciune de tip cronic. Întrebarea sa e, involuntar, retorică. Restul sunt festivisme și angelisme. Tarkovski și Dostoievski vor fi fost nu atât „credincioși” (așa cum îi percepe o anumită parte a publicului), cât niște spirite profund chinuite de neputința de a uita și a ierta. În acest sens, pe Tarkovski, de pildă, l-a înțeles infinit mai bine femeia de serviciu din sala unde avusese loc proiecția filmului său cel mai biografic, Oglinda. Invitații (critici de film, regizori, actori etc.) au dezbătut îndelung filmul, iar femeia, nemaiputând răbda (trebuia să meargă acasă și, în plus, nici nu era plătită să facă ore peste program), le-a zis cam așa: „Hai, cărați-vă acasă că trebuie și eu să încui pe-aici. Și-apoi, ce-i așa greu de priceput despre ce e filmul ăsta?” (În sală se iscase un scandal, fiecare o ținea pe-a lui, iar părerile erau împărțite.) „Cum, tu ai înțeles?!?!” - se mirară ei. „Spune-ne și nouă, atunci!” Răspunsul ei fu cât se poate de simplu: „Filmul ăsta e despre un om care trage să moară, se gândește la răul pe care l-a făcut altora și nu știe cum să ceară iertare.” Comentariul lui Tarkovski: „Nu mai am nimic de adăugat!” 

Oglinda (un film de Andrei Tarkovski)

Sacra ardere de sine - Scene dintr-o căsnicie

Întotdeauna mi s-a părut fascinantă personalitatea lui Ingmar Bergman, ale cărui filme aveau să fie un reper pentru regizori atât de diferiți precum Andrei Tarkovski și Woody Allen. Problematica bergmaniană pare să îl preocupe constant și pe Radu Jude (în câteva din filmele de scurt, mediu și lung-metraj care l-au consacrat: Alexandra, Dimineața, Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră, O umbră de nor, Aferim), încă înainte de a fi transpus, pe scena Teatrului Național Timișoara (prezentat în premieră în martie 2016), trama din Scene dintr-o căsnicie – serial TV realizat de cineastul suedez în 1973 și apoi difuzat cu la fel de mare succes în sălile de cinema. 

Ingmar Bergman

Care este, aici, această problematică? Simplificând, meandrele unui cuplu în destrămare și zadarnicele încercări ale soților – Johann (Ion Rizea), Marianne (Alina Ilea, Claudia Ieremia) – de a afla unde, când și cum au început să se mintă. Efortul e cu atât mai anevoios, cu cât însăși existența adevărului – a oricărui adevăr – este pusă sub semnul îndoielii. „Iubirea cea mare” (cum spun versurile unui cântec din anii 70) poate fi alungată, se știe, „chiar și de-o boare” atunci când „oarba ispită” o găsește „obosită, plictisită”. Nemaifiind păzită „cu săbii de-oțel și de el și de ea, la fel”, este greu pusă la încercare. Personajele - ce descoperă că suferă de „analfabetism sentimental” - se întreabă ce anume a făcut să ruginească șuruburile inimii și ale minții, astfel ca dragostea – acel ceva care se învârte de la sine, ca un fel de perpetuum mobile – să nu mai fie, ca altădată, semnul învârtirii unuia în jurul celuilalt. Asemenea lui August Strindberg,  Johann ajunge să creadă, cel dintâi, că „lumea e o latrină”, că nu există „dragoste eternă”, că „dragostea omenească nu înseamnă decât egoism”. Devine o persoană extrem de dificilă, foarte asemenea lui Bergman însuși, așa cum îl aflăm în autoportretul său din volumul autobiografic, Lanterna magică: „Dacă mă simţeam atacat, muşcam la rândul meu ca un câine rănit. Nu aveam încredere în nimeni, nu iubeam pe nimeni, nu simţeam lipsa nimănui. Eram subjugat de o sexualitate care mă împingea spre o permanentă infidelitate şi acţiuni forţate, mereu chinuit de dorinţă, teamă, angoasă şi conştiinţă încărcată”. Mediul excesiv de legalist şi de rigorist în care se formează îl determină să creadă că, dacă ar exista (și cine poate dovedi că există?), Dumnezeu ar fi cu siguranţă un dumnezeu oribil, meschin, neîndurător şi părtinitor.

Ion Rizea, Claudia Ieremia

Decorul montării de la TNT (Iuliana Vîslan) se rezumă la un dormitor care – prin felul în care este luminat – pare mai degrabă o uriașă colivie. Este împovărătoare existența înăuntrul ei, dar evadarea nu aduce mult dorita libertate nici soțului care se „dezleagă” de mult prea scurtul lanț matrimonial, nici soției abandonate. Fiecare – înainte și după mult amânata despărțire prin lege – complică viața celuilalt cu noi și infinite necunoscute. Și poate că eroarea lor constă în inabilitatea de a înțelege că dragostea nu este „ceva”, ci – în chip tainic, revelat – „cineva”. Că El, desăvârșirea tuturor, „dragoste este”. Că dragostea aceea „în Hristos și în Biserică” nu poate fi altfel decât așa cum aflăm de la Apostolul neamurilor, Pavel, citat cu destulă circumspecție de Marianne: „îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul, nu se bucură de dreptate, ci se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă, nu cade niciodată”. 

Alina Ilea

„Personajele filmelor mele – spunea Bergman - sunt exact ca mine, adică animale mânate de instincte şi care, în cel mai bun caz, gândesc atunci când vorbesc. ... Avem totul. Dar în mijlocul acestei vieţi pline există un mare vid. În filmele mele descriu acest vid şi tot ceea ce inventează omul pentru a-l umple. În felul acesta, vreau să dau un sens spiritual unei civilizaţii care stă sub semnul abundenţei material.” Iar acest sens – dincolo de zgomotul și furia fiecărei noi colivii în care se închid personajele sale – poate că îl aflăm, așa cum speră să-l găsească Marianne, chiar în metanoia (schimbarea, înnoirea minții), în drumul înapoi spre punctul zero al destrămării. 

Zbaterea celor două personaje din Scene dintr-o căsnicie este inutilă și chinuitoare. Nici recursul la credință al Mariannei nu face posibilă minunea (făptura cea nouă, nădejdea) pentru că sfârșește prin a fi doar un idol născut din frică și numit Dumnezeu. „Vreau să tânjesc după ceva!” – spune, istovit fără nicio nădejde, Johann, cel convins că până și credinţa e ca o tortură, asemenea iubirii pentru cineva care stă mereu în întuneric şi nu se arată niciodată, oricât de tare l-ai chema. (La terminarea filmărilor, Bergman este de fiecare dată copleșit de un „nesfârșit dor de toți și de toate”.) În ultima scenă, Johann și Marianne se întind în patul matrimonial care, de astă dată, aduce mai degrabă a coșciug. Iar versurile lui Ioan Alexandru pot sta drept coda acestui spectacol: 

Cât e de greu și-anevoios

Drumul din mine înspre tine

Când pe altarul rece dintre noi

Nu-i sacra ardere de sine!

Radu Jude

Studiul de la tinerețe

Îi citesc lui Theodor un proverb: „Cel ce nu învață la tinerețe, va plânge la bătrânețe.” Mă întreabă dacă eu voi plânge la bătrânețe. El însă învață și caută să deprindă studiul la pian. Recent a participat la două concursuri și s-a întors cu premii. La Concursul Livemuseart (Arad, 27 februarie, 2016) a primit Premiul Întâi (a cântat un „Studiul # 1 în do major” de Czerny și „Studiul în do major” de Kuhlau). La Concursul „Prietenii Muzicii” (Timișoara, 5 martie, 2016) a primit Diploma de Excelență și Premiul Special pentru interpretarea unei piese românești (a cântat „Ardeleana #1. Ca în Banat” de Tiberiu Brediceanu. Mulțumin, Aida!

Ave, Cohen!

Dincolo de jocuri de culise, de regula jocului în „uzina de vise” (și coșmaruri), de aluzii și replici deștepte, de ironie și haz bine temperat, mai există în Hail, Caesar! și o dezbatere pe tema „corectitudinii teologice” în chestiunea reprezentării pe ecran a Dumnezeului-Om. Cei trei teologi (ortodox, romano-catolic și protestant) convocați de producătorul unui film „despre viața lui Hristos” par să fie interesați mai degrabă de „verosimilitatea” unor scene de acțiune decât de orto-doxie (dreapta slăvire), în vreme ce rabinul nu are nicio opinie. Și încă ceva: deasa spovedanie (a producătorului), oricât ar părea de ridiculizată în cele trei secvențe de confesional, spune ceva despre nevoia omului recent de a căuta adevăr și îndreptare în afara sa, de a se mărturisi, de a se cerceta. În rest, supervedeta (aluzie la Robert Taylor, Charlton Heston și Kirk Douglas) nu-și mai amintește tocmai cuvântul-cheie („credința”), la capătul unei apologii pe care este constrâns să o joace. Astfel, că, după ce turuie replici despre fascinația pe care Fiul lui Dumnezeu - vestind tuturor „un nou adevăr”, „o nouă bucurie” - scapă printre dinți (în pauza dintre două scene) un „son of the bitch” din toată inima. Oricum, dintotdeauna a fost mai ușor de înțeles (și de învățat) ce anume i se cuvine Cezarului (oricare ar fi chipul său). Mai greu de înțeles e cum anume să gospodărim/cultivăm/sporim și ce anume se cuvine să-I dăm Celui a cărui împărăție nu e din lumea aceasta...

Theodor @ Livemuseart 2016

Theodor - Premiul întâi pentru interpretare (pian clasic) la Concursul Livemuseart.

Liceul de Artă „Sabin Drăgoi”
 Arad , 27 februarie, 2016.

Paul Slayer Grigoriu - Cronicile vulpii

Cronicile vulpii. Amintiri din liceul anilor 90 
(Ed. Narator, București, 2015)

Pe Paul Slayer Grigoriu l-am descoperit pe internet. Scrisese (pe blogul său, Thoughts / Cugetări) o cronică substanțială, argumentată, în favoarea unuia din filmele românești de referință (nu doar în producția „Noului Val” de după anul 2000), După dealuri. Am făcut imediat legătura cu Paul Grigoriu senior („Domnul Matinal” de la Radio România Actualități). Apoi am aflat că juniorul este teolog (creștin ortodox), traducător, translator, poliglot și ... rocker. Rocker și creștin? (Paul Slayer a înființat, încă din liceu, formația rock „Rising Shadow”.) De ce nu, în fond? Precedente există: capodopera pop-rock Jesus Christ Superstar, un monah (creștin ortodox) ca Nicolae Steinhardt a cărui trăire creștină este punctată (și) de escale în timpul și spațiul culturii – film, teatru, cultura pop-rock. În fine, regizori precum Carl Dreyer, Ingmar Bergman, Pier Paolo Pasolini, Robert Bresson, Luis Bunuel, Federico Fellini, Andrei Tarkovski, Tenghiz Abuladze sau – la noi – Lucian Pintilie, Mircea Săucan, Mircea Veroiu, Dan Pița, Cristian Mungiu, Radu Jude, Gabriel Achim, Adrian Sitaru, ale căror filme surprind deopotrivă răutatea funcționărească din lume, prostia biruitoare, fățărnicia nemiloasă și – cu durere – nimicnicia omenească, atunci când e să pornim pe calea Crucii. Ritmurile rock (doom, death, heavy metal) care l-au sedus pe Paul poate că poartă și ele durerea aceleiași neîmpliniri.  

Am citit „letopisețul” lui Paul Slayer Grigoriu deopotrivă cu bucurie și – nefiind niciodată rocker, cu atât mai puțin amator de metal, doom sau death – cu ... fiori de groază. Cu bucurie, pentru că această – insolită, pe alocuri extrem de teribilistă – cronică a adolescenței e străbătută de un crez pe care autorul ei nu l-a abandonat nici până în ziua de azi: „Omul trebuie să fie din ce în ce mai bun.” Bunătatea este însuși semnul „credinței adevărate” prin care omul va putea să țină piept furtunilor vieții, așa cum află și dintr-un refren black metal: „Only true believers will survive the storm of evil” („Doar credincioșii adevărați vor supraviețui furtunilor răutății”). 

Paul Slayer Grigoriu

În câteva puncte, mă regăsesc în căutările lui Paul. Iar câteva din spațiile descrise în carte îmi sunt destul de familiare: brutăria „El Toro” din zona Pieței Romane din București, stațiunea 2 Mai și magazinele de CD-uri și DVD-uri „Virgin Megastore” din Londra pe care și eu le-am colindat cu nesaț când am avut ocazia. Întâi de toate, mă regăsesc în descoperirea plăcerii de a citi, de a discuta (chiar și în contradictoriu) despre cele citite: „Nu volumul lecturilor e important, ci formarea deprinderii de a citi. Important e să citeşti. Aşa evoluezi spiritual, te faci mai bun, înveţi de la alţii. Tu, dacă zici că te pasionează ceva, citeşte din domeniul ăla!” Apoi, în întâlnirea cu Ulise de James Joyce („prototipul romanului modern”) și cu Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt. Despre Monahul de la Rohia, unul din gașca lui Paul exclamă: „E extraordinar Steinhardt! Dar eu, sincer, pe el nu-l văd chiar ca pe un călugăr, rigid. E parcă prea deschis şi prea jovial.” Altul – Ciocu, cel care s-a apropiat cel dintâi de Ortodoxie – spune: „Ăsta e călugărul ortodox autentic. Călugărul ortodox adevărat nu e îmbufnat, ci tocmai, deschis spre cultură şi rămânând în acelaşi timp în învăţătura lui Hristos. Şi dacă eşti cu Hristos, nu ai cum să fii decât bucuros, vesel.” 

Monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia

Cu Ciocu, Paul discută aprins despre Ortodoxie și câteodată îl provoacă și pe fiul unui pastor adventist, coleg cu ei. Acesta însă, atunci când disputa se naşte spontan, amână să se pronunţe până a doua zi. Dezbaterile au loc „aproape în fiecare pauză, cu Biblia în mână”. Semnificativ mi se pare că, deşi nu are o „concepţie foarte bine definită”, tânărul fan Slayer nu poate accepta negarea crucii şi a icoanelor („Totdeauna mă făcuseră să mă simt mai aproape de Dumnezeu”). Când e vorba de Taina Împărtăşaniei, tinde să-i dea dreptate adventistului (care spune că „pâinea şi mustul sunt simbolul Trupului şi Sângelui lui Iisus”). Intervine, prompt, Ciocu: „Ba nu! Pâinea şi vinul sunt, în momentul împărtăşirii, însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus!” Apoi, cu o sfătoșenie de „om mare”, concluzionează că e, de fapt, „o chestie de credinţă”. Și citează din Pateric, unde „se vorbeşte despre un călugăr care ducea o viaţă sfântă, dar nu credea că pâinea şi vinul sunt Trupul şi Sângele lui Hristos. Atunci Dumnezeu a făcut în aşa fel încât într-o zi să-i apară în potir carne şi sânge. Şi călugărul a zis „Doamne, nu pot să mănânc aşa ceva”. Hristos i-a răspuns „Atunci crede că pâinea şi vinul sunt Trupul şi Sângele Meu, prefăcute prin puterea Mea”.”

Paul Slayer este un adolescent dornic să (se) înțeleagă, chiar cu riscul de a deranja opinia majorității. Strânge laolaltă „toate abuzurile făcute de-a lungul timpului de diverse Biserici şi secte”. Fără vicleșug de vulpe („Vulpe” este porecla sa din liceu), începe o „operă de cercetare” a diverselor „abuzuri comise în numele lui Dumnezeu de Bisericile catolică, protestantă, baptistă ş. a.” La rubrica „și altele” o are în vedere și pe cea ortodoxă, deşi – adaugă el – împotriva acesteia nu avea „prea mare lucru”. Ceea ce contează este „nelămurirea în unele privinţe” și, mai ales, disponibilitatea de a desluşi ceea ce îi pare confuz. Cu adevărat minunat mi se pare altceva: dorința sa (și a multora din gașca sa) de a se considera „în general creștini”. Mai mult chiar, de a transmite prin muzica lor un „mesaj creștin”, de a desluși un astfel de mesaj în muzici heavy metal, de a polemiza în acest sens cu rockeri ce își spun „sataniști” și care găsesc un cu totul alt „duh” (nihilist, agresiv, demolator) în versurile și muzicile cu pricina. Și, uneori, de a-i „converti”. Câte unii însă îi mai apostrofează: „Bă, e greu să spui asta. Dacă te uiţi la cum trăiţi nu prea poţi să spui că sunteţi creştini.” Abia în perioada de pregătire pentru facultatea de teologie, un profesor preparator le spune, cu duhul blândeții, lui Paul și lui Ciocu: „Dacă eşti creştin, trebuie să fii creştin în toate aspectele vieţii. Să se vadă în toate cele pe care le faci raportarea la Hristos!”. Tot el le vorbește despre importanța de a conștientiza tot ceea ce spunem, facem și gândim – „chiar în lucrurile care ni se par bune” – și le dăruiește două cărți: Euharistia – Taina Împărăţiei, de Alexandre Schmemann și Abecedarul credinţei de Christos Yannaras. Cronica lui Paul înregistrează și prima sa participare la Liturghie („pe 18 august, de Sfinţii Flor şi Lavru”), precum și tactul preotului-duhovnic („Părintele nu m-a pus niciodată să mă tund şi m-a lăsat să-mi păstrez şi cerceii, cu condiţia să-i acopăr cu părul când veneam la slujbe, ca să nu se smintească vreun enoriaş mai conservator”). Finalul cărții ne îndreptățește să vedem în cronica sa și un fel de odisee întru deslușirea și dezvoltarea unei „conștiințe ecleziale”. Dar ceea ce doresc tinerii din gașca lui Paul este, mai ales, „o atmosferă de calmă împlinire familială”. Pentru că unii proveneau din familii divorțate, atunci când – rar – se întâmplă să întâlnească, într-o familie, „gesturi de politețe și de discretă tandrețe, chiar după ani de căsnicie”, o anume eleganță fără opulență, impresia e de „înţelegere aproape neverosimilă”. Atunci, nevoia căldurii unui cămin e resimțită și mai acut. 

Cronică a bucuriilor și grijilor unei generații, volumul lui Paul Slayer Grigoriu redă și o serie de risipiri și regăsiri adolescentine, o suită de creșteri și descreșteri sentimentale (când „lucrurile au reintrat într-o rutină a iubirii, într-o dulce aşteptare învăluită de lumina tomnatică” și „parcă se lăsase un zvon de umbră peste noi”) – toate însă în numele unei stări de spirit numită prietenie. M-am despărțit de Cronicile Vulpii cu gândul la niște versuri de Lucian Avramescu pe care le-am descoperit în adolescență: 

nu speriaţi frumoşii-adolescenţi

chiar dacă nu-s, adeseori, decenţi

ei au în schimb ceva ce nimeni n-are

incandescent tărâmul de candoare

şi pot să inventeze fără risc

al lumii de la capăt obelisc

nu-i coborâţi, vă rog pe ţărna tare

din ale îndrăznelii lor planoare

ei sunt copiii veacului ce vine

prin ei, voi veţi privi cum se cuvine

coama planetei, formele-i virgine

nu-i coborâţi, vă rog, pe ţărna tare

din ale îndrăznelii lor planoare

Pictură de Dan Voinea

Un fragment din Cronicile vulpii de Pauyl Slayer Grigoriu:

 Dincolo de distracţii şi bairame, cei mai mulţi dintre noi căutau să-şi definească identitatea de creştini, şi dacă Ciocu era convins încă de pe atunci că adevărata cale este Ortodoxia, eu unul aveam serioase îndoieli în această privinţă. În lipsa mea de experienţă şi cunoştinţe mi se părea că, aşa cum susţin mulţi dintre adversarii credinţei, Biserica monopolizase oarecum abuziv Persoana lui Hristos şi că introdusese anumite forme de manifestare greu de înţeles. Asta nu mă împiedica să mă duc din când în când să mă închin într-o biserică, ba chiar şi să mă spovedesc şi să mă împărtăşesc uneori. Însă în mintea mea nu se cristalizase încă o idee clară asupra creştinismului autentic. Cum în aceeaşi situaţie se mai aflau şi alţii, Dănuţ ne-a chemat într-o zi, pe Alin şi pe mine, să facem cunoştinţă cu un grup de „evanghelizatori” americani care ar fi putut să ne lămurească asupra unor probleme. Ceea ce ne-a atras din primul moment (şi ceea ce, de fapt, era o şarlatanie) a fost faptul că cei în cauză afirmau cu tărie că nu aparţin niciunui cult, secte sau grupări religioase. Aşa că am intrat pe rând în apartamentul unde îşi predicau adevărul aceşti oameni, i-am salutat politicos şi am fost aşezaţi la o masă unde ni s-a oferit apă minerală. Mi-am alungat repede gândul josnic că ar fi putut să ne dea măcar o Cola şi m-am concentrat asupra discuţiei.

     - Cărei religii aparţineţi? ne-a întrebat, cu o faţă numai zâmbet, interlocutorul nostru, un om bine făcut care trebuie să fi avut în jur de 55 de ani.

     - Suntem botezaţi ortodocşi, am răspuns eu, dar ne considerăm pur şi simplu creştini.

     - Asta e foarte bine. Nici noi nu facem parte din nici o aşa-zisă Biserică. Pentru a fi creştin nu e nevoie de aşa ceva. Doar noi suntem apostolii, nu-i aşa?

     - Cam aşa credem şi noi, a spus Dănuţ.

     - Excelent. Toţi cei care au venit aici până la voi spuneau că sunt ortodocşi şi că Ortodoxia e singurul adevăr sau că sunt catolici şi catolicismul e calea cea dreaptă. Bun – şi ce înţelegeţi voi prin a fi creştini?

     - Să credem în Iisus şi să respectăm cele zece porunci, a rezumat Alin, adăugând apoi: 

     - Dar noi nu le respectăm întotdeauna, ştim că avem păcate.

     - Este bine să-I cereţi iertare lui Iisus şi El vă va ierta. Dacă-L rugaţi cu adevărat vă va şterge păcatele.

     Apoi a urmat explicarea unui scurt fragment din Vechiul Testament, care mi s-a părut extrem de plictisitoare, pentru că interlocutorii noştri nu spuneau practic nimic nou, ci doar repovesteau, cu cuvintele lor, cele citite. Toată „şedinţa” a durat cam trei sferturi de oră, după care predicatorii ne-au spus că ne mai aşteaptă. Alin s-a întors din uşă pentru a pune o ultimă întrebare:

     - Credeţi că e ceva rău în a purta cercei?

     - Nu. Tu crezi?

     - Nu.

     Pentru moment am fost foarte plăcut impresionaţi şi ne-am propus să revenim, în ciuda avertismentelor lui Ciocu, care intuise bine că era vorba despre un grup neoprotestant. Noi o ţineam una şi bună că aceştia erau adevăraţii creştini. Cu toate acestea, Alin nu a mai participat la nici o întrunire şi a dat încet-încet uitării cele învăţate de la omul care-l încântase fiindcă îi dăduse voie să poarte cercei. După vreo două luni, Dănuţ şi cu mine am mers la o nouă „şedinţă”, de data aceasta cu alt predicator, mai tânăr, ajutat din când în când de o femeie un pic mai în vârstă decât noi, care era, se pare, sora lui. După obişnuitele laude aduse nouă pentru că nu ţinem morţiş să ne afirmăm apartenenţa la o Biserică, individul a abordat un subiect mai delicat.

     - V-aţi gândit că trebuie să vă botezaţi?

     - Cum, păi suntem botezaţi! am sărit eu surprins.

     - Parcă spuneai că nu aparţii Bisericii Ortodoxe.

     - Nu, dar botezul nu e valabil?

     - Nu, pentru că a fost făcut când erai copil şi nu-l puteai înţelege. Deci nu a fost botez, şi fără botez nu există salvare. Eu însumi am fost botezat în credinţa luterană, dar când mi-am dat seama că nu are valoare am chemat un prieten care m-a botezat.

     - Şi, adică, bunica mea, de pildă, şi toţi cei care au murit înainte să se ştie despre voi, despre altceva decât Bisericile Ortodoxă şi catolică, se duc în iad?

     - Sunt mulţi chemaţi, dar puţini aleşi. 

     - Dar şi pe mine preotul, când m-a botezat, a făcut-o în numele lui Dumnezeu, ca cei din vremurile apostolilor…

     - Nu. Aceia au fost botezaţi şi au primit Duhul Sfânt, au vorbit în limbi şi aşa mai departe. Tu ai vorbit în limbi după botez?

     - Nu.

     - Deci nu a fost valabil. Este o situaţie pe care o poţi remedia acum.

     Am plecat foarte derutat, văzând deja în cap cada plină în care eu aveam să-l botez pe Dănuţ şi el pe mine. Începuserăm însă amândoi să ne îndoim serios de spusele acestor „evanghelizatori” şi nu ne-a luat decât vreo câteva luni ca să le luăm în râs „învăţăturile” inovatoare. Dar concepţia noastră despre creştinism nu se limpezise deloc. 

……………………………………………………………………………………

Cam în aceeaşi perioadă, cum hotărârea mea de a da la Teologie era de neclintit, tata s-a interesat cum mi-ar putea găsi un meditator ca să mă pregătească la dogmatică. Aşa se face că într-o dimineaţă ne-a luat de acasă pe mine şi pe mama şi am mers împreună la facultate. Ne-a primit în biroul său Remus Rus, profesor de istoria religiilor, care m-a întrebat de la început ce profil aş vrea să urmez.

     - Păi, pastorală m-am gândit, am răspuns.

     - Vrei să te faci preot?

     - Nuuu, dar acolo mi se pare cel mai interesant.

     - E interesant, dar acolo dai şi IBR, Istoria Bisericii Române. Ai timp să înveţi?

     - Eu zic că da.

     - Dacă ai făcut limbi străine, avem şi secţie de Litere. Sau poate limbi clasice. Latină ştii?

     - De nicio culoare! am răspuns pe loc.

     Până la urmă mi-a fost recomandat Doru Costache, un tânăr diacon foarte amabil, care ne-a spus care e preţul meditaţiei, ne-a anunţat că vom fi mai mulţi la o şedinţă şi m-a sfătuit să vin cât mai repede, la începutul săptămânii următoare. Am ieşit din clădirea facultăţii şi tata a izbucnit:

     - Când vii la o asemenea întâlnire nu te îmbraci în tricou cu Mickey Mouse, ai înţeles?! Nu te aşezi picior peste picior şi nu spui „de nicio culoare”, că nu eşti cu golanii tăi!

     - Hai, liniştiţi-vă, a intervenit mama râzând, că amândoi v-aţi făcut de râs. Stăteaţi de vorbă cu omul ăla care vă primise la el în birou şi molfăiaţi amândoi gumă de mestecat.

     - Mă îmbrac cum vreau eu, am sărit cu gura. Nu mă interesează regulile societăţii! Singurele mele reguli sunt cele Zece Porunci şi acolo nu spune nicăieri că n-am voie să port tricou cu Mickey Mouse!

     - Cât stai pe banii mei asculţi poruncile mele! s-a enervat şi mai tare tata.

     Odată ajuns la şcoală, i-am povestit lui Ciocu că urma să mă duc la nişte meditaţii pentru care vorbise tata. Am fost plăcut surprins când mi-a spus că şi tatăl lui făcuse acelaşi lucru şi, după toate aparenţele, urma să avem acelaşi profesor. Aşa că după o săptămână ne-am făcut amândoi apariţia într-o sală liberă din facultatea de teologie unde mai erau alţi aspiranţi la statutul de studenţi. Eu eram îmbrăcat într-un tricou cu Kreator, cu părul despletit şi cerceii la vedere.

     - Ce interesanţi sunteţi, a remarcat pe jumătate ironic diaconul Doru Costache.

     În doar câteva şedinţe mi s-au lămurit cele mai multe nedumeriri pe care le aveam în legătură cu Ortodoxia. Doru, care insistase să-l tutuim, „pentru că, în fond, şi lui Dumnezeu îi spunem Tu”, ne explica tainele dogmaticii cu logică admirabilă şi convingere profundă. Îmi amintesc că atunci când începea o frază cu „Hristos” parcă i se schimba ceva în glas. Uneori lansa şi mici aluzii la preferinţele noastre muzicale. Când ne-a vorbit despre Facerea lumii şi despre ziua a şaptea, a spus:

     - Aceea era ziua de odihnă, sabatul. Ştiţi, ca Black Sabbath, numai că aici vorbim despre un sabat luminos.

     Întrebând însă odată care credem noi că este scopul vieţii, s-a lovit de o serie de răspunsuri un pic confuze:

     - Să fim buni creştini.

     - Să facem voia lui Dumnezeu.

     După un pic de rumoare, din învălmăşeala de glasuri a răsunat cel al lui Ciocu:

     - Îndumnezeirea.

     - Ia uite, domnule, cine ştie! a exclamat Doru, plăcut surprins.

     La puţin timp după aceea venise vorba despre libertate şi despre cuvintele Mântuitorului, „cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi”. Doru a pomenit de capitolul 8 din Evanghelia după Ioan, cel în care sunt consemnate aceste spuse, iar eu am intervenit:

     - E acolo unde spune că El e înainte de Avraam, când evreii spun că nu ştiu nimic despre El, că ei sunt fiii lui Avraam, nu?

     - Ia uite, domnule, a reluat profesorul cuvintele de mai devreme, cine ştie Scriptura!

     Nu ne-a luat mult, în aceste condiţii, să ne apropiem de Doru. Mergeam uneori împreună până la metrou, iar el, care de acum ne preţuia cu atât mai mult cu cât îi spuseserăm că nu suntem puşi pe făcut bani din preoţie, ne lămurea unele aspecte ale vieţii creştine. Căci eram într-adevăr cazuri paradoxale. Și nu pentru că ne plăcea rock-ul, ci pentru că, foarte informaţi în unele privinţe, ignoram însă lucruri elementare, cum ar fi rugăciunile începătoare. 

     - Dacă eşti creştin, trebuie să fii creştin în toate aspectele vieţii. Să se vadă în toate cele pe care le faci raportarea la Hristos, ne-a spus într-o seară, în drum spre Piaţa Unirii.

     - Cu alte cuvinte, Bogdane, lasă ţigara, am răspuns eu, mai plecat să văd paiul din ochiul celuilalt.

     - Aşa e, a spus Doru. Dar nu doar despre ţigară e vorba, ci despre tot ce spunem, ce facem, ce gândim, chiar în lucrurile care ni se par bune.

     În două rânduri am primit de la meditatorul nostru şi cărţi în dar. Întâi „Euharistia – Taina Împărăţiei”, de Alexandre Schmemann, „ca să înţelegeţi un pic ce înseamnă Liturghia”, apoi „Abecedarul credinţei” de Christos Yannaras.

     Încercam să le împărtăşesc şi celorlalţi din cele pe care le învăţam. În special Teodorei. Iubita mea, după cum am amintit, era protestantă, şi de la o vreme încercam să-i lămuresc erorile lui Luther şi ale urmaşilor lui şi să o atrag spre Ortodoxie. Părea foarte înţelegătoare şi, încet-încet, am început să cred că făceam muncă de misionar. Adevărul este că eram foarte expansiv, poate chiar sufocant. Uneori nu renunţam până când nu mi se dădea dreptate. Explicaţiile mele erau amănunţite şi pline de noile mele cunoştinţe, iar Teodora era înclinată să le dea crezare, însă o bombardam cu multă informaţie şi nu-i lăsam prea mult timp să o proceseze. Aş fi vrut să împărtăşim preocupări şi convingeri identice, toate deodată dacă se putea. Însă în acea vreme, lucrul acesta era învăluit într-o iubire care creştea de la o zi la alta. Teodora îmi povestea despre unul dintre pictorii ei preferaţi, Klimt, şi îmi arăta albumele de artă din biblioteca întunecată de la parterul casei ei. Ascultam împreună ultimele mele achiziţii în materie de black-metal şi vorbeam despre o dilemă care o frământa pe atunci. Cum meditaţiile la arhitectură nu mergeau totdeauna cum ar fi vrut, mama ei îi sugerase că, dacă nu se simte în stare să urmeze acest drum, poate opta şi pentru filologie. Fata nu se hotărâse, dar era în perioada de gândire, iar eu o sfătuisem să se lămurească dacă îşi doreşte cu adevărat să fie arhitectă sau dacă era doar o înrâurire a familiei. Aveam şi eu la rândul meu probleme la unele dintre meditaţii, deşi mie îmi era foarte clar ce îmi doresc. Dacă lecţiile de ghitară mergeau bine – nu străluceam, dar descifram onorabil –, la cele de solfegiu şi dictat îmi luam aproape de fiecare dată câte o muştruluială. Profesorul meu, Toni Pandelescu, era un pic trecut de treizeci de ani, cu un auz strălucit şi preocupări ce se învârteau aproape exclusiv în sfera muzicii. Pe mine mă luase de la zero, de la note cântate pe pian pe care trebuia să le reproduc din gură, lucru care nu îmi ieşea decât din când în când. Mă luptam şi cu solfegiile.

     - Dacă nu le gândeşti armonic, oricum e degeaba, îmi spunea profesorul, în timp ce eu abia reuşeam să urmăresc succesiunea notelor, fără a avea habar ce înseamnă armonia.

     Cu timpul însă, am reuşit să fac mici progrese, iar când Toni Pandelescu mi-a spus că se vede că nu vin degeaba la meditaţii, inima mi-a săltat de bucurie. În tot cazul, momentan aceste pregătiri se concentrau pe o minimă deprindere a solfegierii, pentru proba de muzică pe care urma să o dau înainte de admiterea propriu-zisă la Teologie. Conservatorul era încă foarte departe. 

Solaris - Laudă somnului

Criza „solaristicii” și impasul în care această „știință” se află de veacuri este foarte asemănătoare cu impasul în care de două mii de ani, se află civilizația ce stă sub semnul Sfintei Treimi pe care - sub forma ireprezentarea lui Andrei Rubliov - o putem zări, câteva clipe, atunci când Kris meditează, cu capul plecat, în fața monitorului de care este lipită cunoscuta icoană. Pentru că, spune un personaj (Snaut), „omul are nevoie de o oglindă”, monitorul este acoperit de o icoană. Pentru început, doar în colțul din drepata jos. 

„De ce vreți să distrugeți ceea ce încă nu înțelegeți?” Și ce e, în fond, de înțeles, în Solaris-ul tarkovskian? Poate doar că „infernul suntem noi”, că „vizitatorii” nepoftiți sunt în creierele noastre neodihnite care s-au dezvățat să mai doarmă. La un moment dat, Snaut îi cere lui Kris să citească un scurt fragment din Don Quijote în care Cavalerul Tristei Figuri îl laudă pe Sancho pentru discursul său despre somnul ce nivelează clase sociale, rase, bresle. (Dar are un singur cusur somnul: prea seamănă cu moartea.) Ca să ai un somn bun însă, e nevoie să duci „lupta cea bună”, să rămâi om, să nu te rinocerizezi, să nu (te) trădezi. Dacă pleci la închisoare - îi spunea Oscar Steinhardt fiului său, Nicolae, în ajunul arestării (se întâmpla în „obsedantul deceniu”) - zilele îți vor fi cumplite, dar nopțile ușoare. Dacă te eschivezi și accepți să fii martor al acuzării, vei avea zile bune, dar nopțile îți vor fi de nesuportat. 

Sensul călătoriei în adâncul conștiinței omenești din Solaris (un film de con-știință și ficțiune, nu unul de știință și ficțiune): să deprinzi - ca psiholog (Kris e psiholog) - să înțelegi, să cunoști, să iubești lumea ca un poet, iar nu ca un contabil (Kris e asemănat de tatăl său cu un contabil). Să descoperi Poezia. Doar așa vei putea desluși sensul cuvintelor lui Kris: „Rușinea va salva omenirea”. (Opusul rușinii: indiferența.) Sau declarația de dragoste către Hari: „Îmi ești mai dragă decât toate cuceririle științifice!” Solaris - poate unul din cele mai tulburătoare (și îmbucurătoare) filme de dragoste (în straie „S.F. pentru cei ce nu pot ieși din robia genurilor) din câte s-au făcut.