Sub semnul unei purități primordiale – Țărmul n-are sfârșit

Dacă momentele de remarcabil cinema realist din anii 60-80 ale lui Lucian Pintilie, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Dinu Tănase, Stere Gulea, Ada Pistiner au fost recunoscute și strălucit continuate în anii 90 (și, mai cu seamă, după anul 2000) de către Noul Cinema Românesc (Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Radu Jude, Adrian Sitaru, Călin Netzer, Gabriel Achim, Radu Muntean ș.a.),  contribuțiile inovatoare în cinema-ul românesc ale lui Iulian Mihu și Manole Marcus (Viața nu iartă), Dan Pița și Mircea Veroiu (Nunta de piatră, Duhul aurului), Dan Pița (Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi), Mircea Veroiu (Semnul șarpelui, Sfârșitul nopții, Să mori rănit din dragoste de viață) au rămas fără ecou. La fel s-a întâmplat cu filmele lui Mircea Săucan Când primăvara e fierbinte, Țărmul n-are sfârșit, Meandre și 100 lei. De obicei, uitarea unui film vine, chiar și în lipsa unei consacrări, la ceva vreme după premieră. În  momentul lansării în sălile de cinema, critica sau adeziunea publicului își spun, într-un fel sau altul, cuvântul. În cazul lui Săucan, Țărmul n-are sfârșit nu a avut premiera decât 30 de ani mai târziu, la Cinemateca din Ierusalim.

Țărmul n-are sfârșit (Mircea Săucan, 1963)

Ostilitatea înalților funcționari de la Studioul Buftea a început chiar după primele secvențe filmate. Regizorul deturnase subiectul inițial – un ciné-vérité cu țărani (jumătate documentar, jumătate artistic) despre „vitalitatea și transformarea socialistă a agriculturii din Dobrogea”[1]. Scandalul părea iminent, dar cum nu doar nenorocirile, ci și minunile vin când nu te aștepți, o delegație de cineaști de la Moscova, condusă de Mihail Romm, a vizitat conducerea studioului. Romm (cel ce îl descoperise pe Tarkovski, căruia îi fusese profesor în institut) a văzut materialul filmat și i-a plăcut enorm. Astfel, montajul a fost finalizat la începutul anului 1963, dar filmul a fost oprit în urma respingerii, de către regizor, a modificărilor impuse de producător – Studioul Cinematografic București. Copia standard avea să fie trimisă la arhivă cu interdicție fermă de difuzare. Nicolae Mărgineanu (director de imagine la Alerta [2]): „La Buftea, Săucan avea dușmani. Mediocritatea e întotdeauna puternică prin agresivitate. Ea se consumă prin a pune piedici celor talentați.”

Mircea Săucan

Încă de la primele secvențe recunoști „stilizarea energică, ingenuă cu bună știință” (George Littera), și plăcerea „jocului vrăjit, fără miză, gratuit și senin ca jocul copiilor” despre care vorbea Săucan în confesiunile sale din Fantasme și adevăruri[3]. Narațiunea tradițională mai fusese destrămată atât de brutal, în cinema-ul românesc, doar o singură dată, de Iulian Mihu și Manole Marcus („primii români a căror limbă maternă în ale artelor este cinematografică”), în Viața nu iartă. Rezultatul: un film fără story, un discurs asupra reprezentării[4]. Săucan: „Aveam în mine, așa, o dorință de a zbura, de a mă urca pe culmile poveștilor, ale fanteziilor și ale istoriei. Voiam să mă simt bine la marginea mării.”

La începutul anilor 60, un soldat român aflat în permisie  întâlnește o tânără rusoaică venită pe litoralul românesc să-și caute tatăl mort în război. Idila lor este pretextul pentru un „poem vizual, delicat ca o boare, al stărilor sufletești inefabile”[5], „o ramă a reflecției pe teme filozofice” prin care „Săucan exaltă puterile demiurgice ale iubirii, ale jocului, ale dezlănțuirii radioase a imaginației” ce „zămislesc lumea din nou, restituie puritatea primordială, așază totul sub semnul euforiei” (George Littera). Țărmul n-are sfârșit „se adresează, pe deplin transparent, unei priviri netede, nepervertite” (Iulia Blaga). Săucan (Fantasme și adevăruri): „Eram un om cu mult mai bun. Mai deschis, mai naiv. Aveam o anumită puritate, o puritate care îți poate da o anumită inconștiență, dar și o anumită prostie. Filmul ăsta are o anumită virginitate pe care n-am încercat s-o deflorez niciodată. Am vrut să ne jucăm cu stelele, cu nisipul, cu universul. Microcosmosul include universul întreg. Într-un fir de nisip încape întregul univers. În gesturi, în mișcări puteam ascunde feminitatea, iubirea.” Marina Voica, interpreta fetei rusoaice din film, prin „vitalitatea și lejeritatea pe care le dă personajului” (Iulia Blaga) seamănă cu Bjork, dar și cu Dorina Chiriac. Băiatul, Eugen Popiță (regizor la „Sahia Film”), „nu e o frumusețe, dar are o plastică bună” (Fantasme și adevăruri).

Meandre (Mircea Săucan, 1967)

Peisajul devine un  personaj cu drepturi depline în arcada filmului și – împreună cu grația celor doi tineri care se „se copilăresc” mereu – „intră în combinație” pentru a obține „senzația ineditului” cu o „tehnică simplă, aceea a insolitului, a nonsensului” (Victor Iliu). Construcția ansamblului nu e savantă, ci mai ales senzorială. „Micul Prinț pare să fie prezent, pentru că oamenii sunt mari, casele mici, universul trăind, bine mersi, răsturnat și idilic, fără războaie, doar cu minunile săvârșite de iubire” (Iulia Blaga).

 

Mircea Săucan

Una din mărcile stilistice specifice lui Săucan încă de la acest film este repetitivitatea replicilor, gesturilor, imaginilor. Însoțite de sunetele stranii ale coloanei sonore, valurile mării anticipează leit-motivul pe care, peste zece ani, avea să-l folosească Andrei Tarkovski în Solaris. Scena scoaterii din mare a unor statui ce reprezintă zeități din antichitatea greacă trimite la Fellini, iar „stelele și meteoriții cu care eroii joacă volei, jonglând cu realitatea și cu adevărurile ascunse” (Iulia Blaga) prefigurează finalul din Blow Up. Ionuț Mareș: „Cu dialoguri înscrise în linia absurdului liric, însă perfect coerente (şi familiare celor care au citit proza lui Săucan), cu o scenografie minimalistă, dar ofertantă în valenţe simbolistice, cu o coloană sonoră ce creează propriile spaţii imaginare eterice (muzica lui Tiberiu Olah), cu încadraturi ce sfidează orice şablon, cu un montaj care sparge construcţia clasică a imaginilor şi sunetelor, cu interpretări actoriceşti atent lucrate în spontaneitatea lor afişată, cu permanente exerciţii de stil de o libertate absolută, Ţărmul n-are sfârşit a punctat un moment decisiv (însă nefructificat suficient) în maturizarea cinematografiei române.” Sergio Germek Germani: „Țărmul n-are sfârșit e un film ce depășește toate barierele: mai mult decât în cele mai bune filme bulgare ori sovietice ale acelor ani, senzualitatea imaginii și prezențele actorilor produc, în mod direct, asupra spectatorului o viziune și o emoție de aceeași granulație cu cele produse de peliculele Noului Val, abia născut în peisajul european. Dimensiunea mitică a urmelor trecutului, chiar și valurile mării, se întrepătrund cu mișcările figurii umane, făcând iubirile eroilor și mai inconsistente. Într-o totală autonomie, și fără ca filmul să poată ajunge la festivalurile internaționale, Săucan era de pe atunci frământat de libertatea de creație a unui Godard, Rivette sau Rohmer.”

 

Suta de lei (Mircea Săucan, 1973)

Lui Mircea Săucan îi venea greu să vorbească despre „mafia oamenilor de bine din România”, despre experiența „contrapunctului față de transparența și vioiciunea și bunadispoziție” a Țărmului...: „Când ești lovit cu măciuca în cap, nu-ți place să-ți aduci aminte. E ca și cum, dintr-o dată, te-ar scoate dintr-o lume cu un forceps și te-ar băga într-altă lume. M-au siluit. Și ce a urmat a fost înfiorător.” Meandre (1967) a fost oprit de la difuzare la câteva săptămâni de la premieră și, în ciuda „înaltei sale culturi a imaginii” (Jan Kucera), a intrat în istoria cinema-ului românesc drept filmul cu cel mai mic număr de spectatori. Suta de lei (1973) n-a avut niciodată parte de o adevărată premieră, în varianta finală realizată de regizor. A existat doar o premieră a unei variante mutilate de cenzură, cu o coloană sonoră schimbată radical, cu secvențe întregi tăiate și alte două adăugate fără acordul regizorului. Apoi Săucan a fost lăsat pe linie moartă până când – la sfârșitul anilor 80, după ce mai regizase câteva documentare și filme utilitare[6] – a plecat definitiv în Israel.  

---

[1] După Când primăvara e fierbinte (1961) „se punea problema că Săucan e incapabil să regizeze un film despre altceva decât despre țărani” (Fantasme și adevăruri), deși „Scânteia”, ziarul Partidului Comunist Român, îl desființase total printr-o discuție în care era etichetat drept „antiromânesc” și „nesocialist”.

[2] Film de protecția muncii realizat în 1967 de Mircea Săucan, Alerta este „deturnat de regizorul scenarist către un eseu, în patru episoade, asupra relațiilor dintre doi tineri, el – salvatorul, ea – victima potențială a unui accident de muncă” (Bujor T. Râpeanu). Forurile oficiale de avizare nu acceptă „dezvoltările formale” din poetica filmului, deși beneficiarul comanditar (Ministerul Industriei Chimice) agrease viziunea regizorală a lui Săucan. Pentru că regizorul a refuzat să opereze modificările cerute, Alerta a fost interzis până în 1990.

[3] Iulia Blaga, Fantasme și adevăruri. O carte cu Mircea Săucan (Ed. Hasefer, București, 2003).

[4] Mircea Săucan este co-scenarist, alături de Watzlaw Stukas.

[5] Directori de imagine: Costea Ionescu Tonciu și Gheorghe Viorel Todan.

[6] Imediat după scandalul de proporții provocat de Suta de lei, În martie 1974, Mircea Săucan este reîncadrat la Studioul de filme documentare „Alexandru Sahia”, dar „la bază, adică fără vechime și fără continuitate în muncă” (Iulia Blaga). Săucan fusese angajat la „Sahia” și între 1952-1961, unde lucrase temporar și între 1970-1974, iar între 1961-1970 fusese angajat, prin transfer, la Studioul Cinematografic București.

Cinemateca BCUT - proiecțiile lunii mai 2017

Ultimele proiecții la Cinemateca BCUT din această stagiune:
- marți 9 mai ora 18 - comedia Mâna cu diamante (1968, regia Leonid Gaidai), un hit la box office în URSS, cu peste 75 de milioane de spectatori la vremea lui.

Mâna cu diamante (1968)

- joi 11 mai ora 19 - documentarul de scurt-metraj Un sul de ceară (1975, regia Mircea Săucan) urmat de o scurtă incursiune în lumea filmului românesc de autor.
- marți 16 mai ora 18 - Câteva zile din viața lui Oblomov (1980, regia Nikita Mihalkov).
- marți, 23 mai ora 18 - Gară pentru doi (1982, regia Eldar Riazanov).

Intrarea este liberă

Românii verzi by Caragiale

Ion Luca Caragiale

Cred în continuare că Lucian Pintilie este „reîncarnarea” lui I.L. Caragiale. Nenea Iancu, dacă s-a reîntrupat, atunci îl găsim în persoana cineastului nepereche, Lucian Pintilie. Nepereche pentru niciun alt cineast român nu s-a menținut în formă atâția ani, de la cel dintâi, până la cel din urmă opus. 
Găsesc, în schița Românii verzi a lui Nenea Iancu (pe care o poți primi doar folosindu-te de simțul umorului și al ridicolului - dacă le ai activate) observații și metehne pe care le-am aflat în toate filmele lui Pintilie, fără excepție - de la Duminică la ora 6 la Niki Ardelean, colonel în rezervă. Iată câteva „principii sănătoase de interes național” la care, în schița lui I.L.C., se referă promotorul acestei nou-înființate societăți române:

„A iubi neamul românesc e peste putință din partea aceluia care nu urăște celelalte neamuri. 
Un neam nu poate avea vrăjmași în propriile sale defecte; vrăjmașii săi sunt numai și numai calitățile altor neamuri.
A iubi neamul saău e peste putință din partea aceluia care nu urăște celelalte neamuri.

Un neam nu poate avea vrăjmași în propriile sale defecte; vrăjmașii lui sunt numai și numai calitățile altor neamuri.

De aceea, un neam nu trebuie să-și piardă vremea a se gândi cum să-și îndrepteze defectele și cum să-și cultive calitățile; el are altceva mai profitabil de făcut: să le numere defectele și să le ponigrească sau d-a dreptul să le tăgăduiască altora calitățile.

Prin urmare, un neam trebuie să aibă veșnic groază de celelalte, deoarece existența unuia n-are altă condiție decât compromiterea completă a altuia.

De aci, necesitatea imperioasă a exclusivismului național celui mai extrem.

Bărbatul care are copii cu o femeie de alt neam, sau viceversa, crește la sânul lor niste monștri, cari jumătate vor iubi până la nebunie neamul în mijlocul căruia au vazut lumina, iar jumătate il vor urî cu înverșunare.

Să ferească Dumnezeul străbunilor nosștri pe orice român sau orice româncă să dea naștere la așa specimene teratologice!

Acestea sunt principiile cari ne-au călăuzit când am pus bazele noii noastre societăți.

Noua noastra societate este chemată să deștepte spiritul public național, solidarizând pe toți românii; de aceea sperăm, nu! nu sperăm, suntem siguri că toți românii – și când zicem toți românii înțelegem nu pe toți levantinii, cari se dau drept români, ci pe românii adevărați – se vor grăbi să se-nscrie împreună cu familiile lor în rândurile noastre."

După această esențială expunere de motive, ne grăbim a da aci, în strâmtul spațiu de care dispunem, câteva extracte din

STATUTELE SOCIETĂȚII „ROMÂNII VERZI”

(...)
Art. 2. Oricine poate face parte din această societate, fără deosebire de sex, de etate sau de culoare politică, dacă este român sau româncă verde.

Art. 3. Emblema societății va fi un român verde zdrobind falnic sub călcâiul său șarpele străinismului, care scrâșnește și țipă.

Cap. II
Despre datoriile membrilor societății în genere

Art. 4. Membrii de orice sex și etate ai societății „Românii Verzi” sunt datori să urască tot ce e străin și tot ce e de la străin, tot ce nu e român verde sau tot ce nu e de la român verde.

Urmează apoi mai multe articole unde se enumeră cu de-amănuntul tot ce nu este verde românesc și care trebuie sistematic respins de orice membru al societății, ca, de exemplu, sentimente neromânești, arta neromânească, idei și spirit neromânești.

Apoi:

Art. 9. Se exceptează de la această regulă capitalurile neromânești.

Statutele prevăd înființarea unui organ de publicitate al societății, cu titlul de Românul Verde, pus sub direcțiunea unui comitet de patruzeci membri, iar comitetul sub președinția eminentului meu amic, M. Ch. Rostogan.

În acest comitet nu vor putea figura, mai mult de jumatate, membrii nevârstnici.

Ziarul Românul Verde va fi redactat de toți membrii societății: fiecare membru, indiferent de vârstă sau sex, va fi dator a colabora măcar o dată la lună cu un articol de fond.

Se-nțelege de la sine ce idei e chemat să propage Românul Verde.

Mai departe, statutele arată că îndată ce societatea „Românii Verzi” va numara o sută de membri, se va declara constituită și va proceda la alegerea comitetului.

Cap. III
Despre datoriile membrilor minori ai societății

Art. 30. Membrii minori ai societății, indiferent de etate și de sex, sunt datori a fi cât se poate mai curați.

Art. 31. Ei sunt datori a asculta pe părinții lor de ambe sexe, de preferință pe acei care sunt membri activi ai societății.

Art. 32. Acei care urmeaza la școală nu pot, sub nici un cuvânt, să se joace cu conșcolari străini; ei trebuie să se joace numai cu conșcolari români verzi, de preferință cu membrii activi ai societății.

Art. 33. Membrii minori ai societății sunt obligati a obține note bune numai la profesorii români verzi, de preferință la acei cari sunt membri activi în societate.

Cap. IV
Despre datoriile membrilor de sex feminin

Art. 40. Membrele societății sunt datoare să fie virtuoase ca niște matroane române.

Art. 41. Membrele societății sunt datoare să devie bune mame române.

Art. 42. Ele sunt datoare a naște copii sănătoși după preceptul străbun: mens sana in corpore sano.

Art. 43. Membrele societății care sunt înca june domnișoare sunt datoare să se mărite numai cu români verzi, de preferință dintre membrii activi ai societății.

Art. 44. La cazul când o jună domnișoara s-ar mărita cu un român verde, care însă nu face parte din societate, este datoare a-l înscrie imediat printre membrii activi.

Art. 45. Îndata ce o membră devine mamă, ea este datoare să-și înscrie imediat copilul în societatea „Românilor Verzi”.

Art. 46. Membrele societății sunt datoare a-și boteza copiii cu nume străbune ca Reea-Silvia, ca Tiberiu, ca Cicerone, ca Caracala, ca Cornelia, ca Catone etc.

Art. 47. Membrele mame sunt datoare să dea copiilor lor o educațiune maternă în limba maternă. Sub nici un cuvânt apoi, nu-i slobod să încredințeze educațiunea copiilor la alte guvernante decât românce verzi.

Art. 48. Ele sunt datoare a da singure să sugă copiilor, alăptându-i în același timp cu sentimente și idei de român verde, conform statutelor de față.

Art. 49. În cazul când un membru nu ar avea lapte, sau, întâmplător, nu i-ar fi sfârcul mamelelor perforat, sau s-ar gâdila prea tare, sub nici un cuvânt nu va putea lua o doică străină, care ar da copilului să suga lapte străin, alăptându-l în același timp cu sentimente și idei străine; ci va fi datoare să ia o doica româncă verde, de preferință o membra activă a societății.

În capitolul despre membrii de sex masculin ai societății, statutele impun aceleași obligațiuni și taților ca și mamelor, afară, se-nțelege, de obligațiunile privitoare la alăptare.

Se întelege că orice abatere de la îndatoririle statutelor atrage dupa sine: întaia oară un avertisment, a doua oară o amendă și a treia oara excluderea, în ședință plenară, a membrului vinovat din societatea „Românilor Verzi” și declararea lui ca străin de neam.

Abaterea de la îndatoririle privitoare la alăptare atrage după sine de la întâia oară pedeapsa excluderii.”

(Schița a apărut în Moftul român, în 1901, în același an când Caragiale își publica nuvela erotico-fantastică La hanul lui Mânjoală)

Cred în continuare că Lucian Pintilie este „reîncarnarea” lui I.L. Caragiale. Nenea Iancu, dacă s-a reîntrupat, atunci îl găsim în persoana cineastului nepereche, Lucian Pintilie. Nepereche pentru niciun alt cineast român nu s-a menținut în formă atâția ani, de la cel dintâi, până la cel din urmă opus. 
Găsesc, în schița Românii verzi a lui Nenea Iancu observații și metehne pe care le-am aflat în toate filmele lui Pintilie, fără excepție - de la Duminică la ora 6 la Niki Ardelean, colonel în rezervă. Iată câteva „principii sănătoase de interes național” pe care le promovează promotorul acestei nou-înființate societăți române. Aș trimite schița lui Caragiale spre lectură unor români verzi, dacă aș fi încredințat că au, îndeajuns de dezvoltat, simțul umorului și simțul ridicolului.  Așa, mă mulțumesc să las textul cui va vrea să citească și să priceapă:
„A iubi neamul românesc e peste putință din partea aceluia care nu urăște celelalte neamuri. 
Un neam nu poate avea vrăjmași în propriile sale defecte; vrăjmașii săi sunt numai și numai calitățile altor neamuri.
A iubi neamul saău e peste putință din partea aceluia care nu urăște celelalte neamuri.

Un neam nu poate avea vrăjmași în propriile sale defecte; vrăjmașii lui sunt numai și numai calitățile altor neamuri.

De aceea, un neam nu trebuie să-și piardă vremea a se gândi cum să-și îndrepteze defectele și cum să-și cultive calitățile; el are altceva mai profitabil de făcut: să le numere defectele și să le ponigrească sau d-a dreptul să le tăgăduiască altora calitățile.

Prin urmare, un neam trebuie să aibă veșnic groază de celelalte, deoarece existența unuia n-are altă condiție decât compromiterea completă a altuia.

De aci, necesitatea imperioasă a exclusivismului național celui mai extrem.

Bărbatul care are copii cu o femeie de alt neam, sau viceversa, crește la sânul lor niste monștri, cari jumătate vor iubi până la nebunie neamul în mijlocul căruia au vazut lumina, iar jumătate il vor urî cu înverșunare.

Să ferească Dumnezeul străbunilor nosștri pe orice român sau orice româncă să dea naștere la așa specimene teratologice!

Acestea sunt principiile cari ne-au călăuzit când am pus bazele noii noastre societăți.

Noua noastra societate este chemată să deștepte spiritul public național, solidarizând pe toți românii; de aceea sperăm, nu! nu sperăm, suntem siguri că toți românii – și când zicem toți românii înțelegem nu pe toți levantinii, cari se dau drept români, ci pe românii adevărați – se vor grăbi să se-nscrie împreună cu familiile lor în rândurile noastre."

După această esențială expunere de motive, ne grăbim a da aci, în strâmtul spațiu de care dispunem, câteva extracte din

STATUTELE SOCIETĂȚII „ROMÂNII VERZI”

(...)
Art. 2. Oricine poate face parte din această societate, fără deosebire de sex, de etate sau de culoare politică, dacă este român sau româncă verde.

Art. 3. Emblema societății va fi un român verde zdrobind falnic sub călcâiul său șarpele străinismului, care scrâșnește și țipă.

Cap. II
Despre datoriile membrilor societății în genere

Art. 4. Membrii de orice sex și etate ai societății „Românii Verzi” sunt datori să urască tot ce e străin și tot ce e de la străin, tot ce nu e român verde sau tot ce nu e de la român verde.

Urmează apoi mai multe articole unde se enumeră cu de-amănuntul tot ce nu este verde românesc și care trebuie sistematic respins de orice membru al societății, ca, de exemplu, sentimente neromânești, arta neromânească, idei și spirit neromânești.

Apoi:

Art. 9. Se exceptează de la această regulă capitalurile neromânești.

Statutele prevăd înființarea unui organ de publicitate al societății, cu titlul de Românul Verde, pus sub direcțiunea unui comitet de patruzeci membri, iar comitetul sub președinția eminentului meu amic, M. Ch. Rostogan.

În acest comitet nu vor putea figura, mai mult de jumatate, membrii nevârstnici.

Ziarul Românul Verde va fi redactat de toți membrii societății: fiecare membru, indiferent de vârstă sau sex, va fi dator a colabora măcar o dată la lună cu un articol de fond.

Se-nțelege de la sine ce idei e chemat să propage Românul Verde.

Mai departe, statutele arată că îndată ce societatea „Românii Verzi” va numara o sută de membri, se va declara constituită și va proceda la alegerea comitetului.

Cap. III
Despre datoriile membrilor minori ai societății

Art. 30. Membrii minori ai societății, indiferent de etate și de sex, sunt datori a fi cât se poate mai curați.

Art. 31. Ei sunt datori a asculta pe părinții lor de ambe sexe, de preferință pe acei care sunt membri activi ai societății.

Art. 32. Acei care urmeaza la școală nu pot, sub nici un cuvânt, să se joace cu conșcolari străini; ei trebuie să se joace numai cu conșcolari români verzi, de preferință cu membrii activi ai societății.

Art. 33. Membrii minori ai societății sunt obligati a obține note bune numai la profesorii români verzi, de preferință la acei cari sunt membri activi în societate.

Cap. IV
Despre datoriile membrilor de sex feminin

Art. 40. Membrele societății sunt datoare să fie virtuoase ca niște matroane române.

Art. 41. Membrele societății sunt datoare să devie bune mame române.

Art. 42. Ele sunt datoare a naște copii sănătoși după preceptul străbun: mens sana in corpore sano.

Art. 43. Membrele societății care sunt înca june domnișoare sunt datoare să se mărite numai cu români verzi, de preferință dintre membrii activi ai societății.

Art. 44. La cazul când o jună domnișoara s-ar mărita cu un român verde, care însă nu face parte din societate, este datoare a-l înscrie imediat printre membrii activi.

Art. 45. Îndata ce o membră devine mamă, ea este datoare să-și înscrie imediat copilul în societatea „Românilor Verzi”.

Art. 46. Membrele societății sunt datoare a-și boteza copiii cu nume străbune ca Reea-Silvia, ca Tiberiu, ca Cicerone, ca Caracala, ca Cornelia, ca Catone etc.

Art. 47. Membrele mame sunt datoare să dea copiilor lor o educațiune maternă în limba maternă. Sub nici un cuvânt apoi, nu-i slobod să încredințeze educațiunea copiilor la alte guvernante decât românce verzi.

Art. 48. Ele sunt datoare a da singure să sugă copiilor, alăptându-i în același timp cu sentimente și idei de român verde, conform statutelor de față.

Art. 49. În cazul când un membru nu ar avea lapte, sau, întâmplător, nu i-ar fi sfârcul mamelelor perforat, sau s-ar gâdila prea tare, sub nici un cuvânt nu va putea lua o doică străină, care ar da copilului să suga lapte străin, alăptându-l în același timp cu sentimente și idei străine; ci va fi datoare să ia o doica româncă verde, de preferință o membra activă a societății.

În capitolul despre membrii de sex masculin ai societății, statutele impun aceleași obligațiuni și taților ca și mamelor, afară, se-nțelege, de obligațiunile privitoare la alăptare.

Se întelege că orice abatere de la îndatoririle statutelor atrage dupa sine: întaia oară un avertisment, a doua oară o amendă și a treia oara excluderea, în ședință plenară, a membrului vinovat din societatea „Românilor Verzi” și declararea lui ca străin de neam.

Abaterea de la îndatoririle privitoare la alăptare atrage după sine de la întâia oară pedeapsa excluderii.”

(Schița a apărut în Moftul român, în 1901, în același an când Caragiale își publica nuvela erotico-fantastică La hanul lui Mânjoală)

Simpozion Vremea Bucuriei 2017

Cu Emanuela Ciocan și Claudiu Mesaros am ajuns, pentru întâia oară, la Părintele Teofil Părăian. Am petrecut acolo un revelion cu multă zăpadă. Theodor avea, cred, vreo cinci-șase ani. Începuse pianul de câteva luni de zile.

Theodor cu Pr. Teofil - 2008

Părintele ne-a primit în chilia lui. Eu, țin minte, eram destul de stânjenit. Când am stat de vorbă față către față, în paraclisul din curtea mănăstirii de la Sâmbăta, i-am mărturisit că nu mă simțeam deloc confortabil sub patrafir. N-am găsit încă pe acel sacerdot care să-mi inspire încredere - am adăugat. Aha, a venit răspunsul Părintelui, deci tu te crezi mai presus de toți preoții? ... Cu vremea (și cu răbdarea celor din jur care au avut mai multă răbdare și minte ca mine), aveam să găsesc ceea ce - nu întotdeauna cu dreaptă socotință - căutam.

Theodor și Părintele Teofil - 2008

Claudiu și Emanuela ne-au invitat - pe mine și pe Theodor - să luăm parte la o nouă ediție a simpozionului Vremea bucuriei, organizat de Emanuela anual, în memoria Părintelui Teofil începând din 2010. Astfel, joi 11 mai 2017, la ora 19, în Aula BCUT, Theodor va interpreta la pian piese de Czerny (Studiul 7), Chopin (Valsurile 7 & 10), Andrei Stoianov (Mazurca & Tagnets), Paul Constantinescu (S-a certat cumătra gaiță cu cumătra bufniță), Yann Tiersen (Tema filmului Amelie), Yanni (Felitsa). Iar eu voi vorbi despre un documentar de scurt-metraj de Mircea Săucan (Un sul de ceară), pe care sper să-l și proiectăm pe ecranul deja familiarizat cu filmele românești de patrimoniu (aici au loc serile de cinematecă, din 2011), despre cel dintâi proiect de pop simfonic din muzica românească (Basorelief, pe muzică de Adrian Enescu și versuri de Ioan Alexandru), precum și despre evoluția filmului de autor din cinematografia românească, de la Victor Iliu (La moara cu noroc) la Cristi Puiu (Sieranevada). Așteptăm cu emoție întâlnirea cu cei interesați.