Greii muzicii ușoare românești

Muzica ușoară, arăta Nicolae Steinhardt, este corespunzătoare doar omului „istoric”, ce trăiește „pe un plan stăruitor faptic – al întâmplărilor, al actelor cotidiene ale vieții care duce prin repetată banalitate până la moarte”[1]. Este muzica acestui veac. Ea nu va detrona muzica clasică, așa cum cinematografia nu a înfrânt teatrul, însă – observa Monahul de la Rohia – developează deja „latențe nebănuite” și înlesnește „explozii greu de zăgăzuit”. Muzica ușoară prevestește o nouă formă de civilizație. În acest sens, am putea vorbi, dacă nu despre „greii muzicii ușoare” din România, măcar despre anumite momente fericite care i-au marcat destinul.

Nicolae Steinhardt

Din producția de gen a ultimilor 50 de ani m-aș opri la câteva nume de compozitori: Florin Bogardo[2], Richard Oschanitzky[3], Adrian Enescu[4] și Anton Șuteu[5]. Multe din compozițiile lor sunt scrise pentru film sau scenă și se remarcă printr-o linie melodică și orchestrație insolite, printr-o selecție atentă a versurilor și a vocilor. Nu pot uita nici brand-urile numite Sincron, Phoenix, Sfinx, Pro Musica, Post Scriptum, Semnal M, Canon, Stepan Project. Sau orchestrațiile semnate de Doru Căplescu pentru albume de Nicu Alifantis, Mircea Baniciu sau Aura Urziceanu. Din păcate, aceste poeme muzicale se pierd în masa mult mai numeroasă a șlagărelor cu texte banale și impact direct[6]. Memoria muzicii ușoare românești reține mai ales acele hit-uri ultradifuzate, acei interpreți cândva la modă, acele refrene simpliste ce întrețin o anume dulcegărie, un anumit conformism al gustului. Insolitul nu a făcut breșă, nu a făcut școală și a rămas adesea neediltat pe disc și nedifuzat (ori difuzat cu parcimonie) de mass media[7]. 

Richardt Oschanitzsky

Florin Bogardo

Adrian Enescu

Anton Șuteu

Experimentele ce căutau nu succesul facil, ci expresia poetic-muzicală, rămân pricini de bucurie pentru cei ce știu să asculte şi vor să deslușească semne, sensuri. Și, nu mai puțin, infirmă teoria potrivit căreia genurile muzicale „minore” nu pot da mărturie asupra sufletului omenesc în căutare de frumusețe, adevăr și iubire. Astfel de excepții fericite au fost posibile mai cu seamă în România doar într-un context politic și cultural abia despovărat de ideologia totalitară a „obsedantului deceniu” (anii 50, cu aproximație), încă necontaminat de babilonia și derizoriul „vremurilor noi” (de după 1990), grăbite să flateze preferințele „publicului suveran”.

---

[1] Steinhardt, Nicolae – „Muzica mai mult sau mai puțin ușoară”, în Escale în timp și spațiu (Mănăstirea Rohia, Editura Polirom, Iași, 2010, pag. 245-252).

[2] Cântecele lui Florin Bogardo (1942-2009) se disting prin noblețe şi o „bogată fantezie armonică, de un rafinament care denotă că autorul a trecut prin școala franceză și a muzicii moderne”, printr-o orchestrație ce „îmbină cu subtilitate timbrurile cele mai variate” (Doru Popovici).

[3] Creația lui Richard Oschanitzky (1939-1979) – compozitor, pianist, aranjor-orchestrator – este strâns legată de începuturile unei mișcări de jazz în spațiul românesc. Personalitatea sa artistică este definită printr-o diversitate a preocupărilor muzicale ieșită din comun: muzică de film, etno-jazz, muzică ușoară, jazz cameral, jazz simfonic, muzică academică. „S-a adaptat la orice, a scris repede și bine.” (Vasiliu, Alex – Creația lui Richard Oschanitzky, Ed. Muzicală, București, 2012, pag. 66)

[4] Cunoscut pentru muzica sa de film, de scenă și jazz (și, în ultimii ani, pentru o serie de piese electro-acustice interpretate în filarmonici), pentru albumele de muzică electronică (Funky Synthesizer, Invisible Movies) și pop, Adrian Enescu (n. 1948) este autorul unui LP inedit: poemul pop-simfonic Basorelief (1977), pe versuri de Ioan Alexandru, realizat pe structura unei misse.

[5] Personalitate aparte în muzica ușoară românească, Anton Șuteu (1947-2010) a fost un „compozitor solar”, lăsând în urma sa „o lume sonoră presărată cu frumuseți ce se dezvăluie cu grijă, îndemnând la meditație, la visare” (Fotea, Daniela Caraman, Meridianele cântecului, Ed. Muzicală, București, 1989, pag. 37).

[6] Din repertoriul unei voci populare ca a Mirabelei Dauer este cunoscut mai ales șlagărul plasticizant cu „fotoliul din odaie” și-o „ultimă țigară, uitată într-un colț pe etajeră”, în timp ce despre compozițiile – elaborate, sensibile, revelatorii – pe care i le-au încredințat Vasile Șirli ori Anton Șuteu, de exemplu, nu se știe mai nimic.

[7] Tot astfel, din cinematografia românească de dinaintea „noului val 2000” se rețin mai ales filmele cu voievozi, haiduci, comisari, comediile și vodevilurile cu actori populari și replici „haioase”. Experimentele, inovatoare tematic şi formal, datorate unor cineaști ca Iulian Mihu, Manole Marcus, Lucian Pintilie, Mircea Săucan, Dan Pița, Mircea Veroiu, Alexandru Tatos, Mircea Veroiu, Iosif Demian, Dinu Tănase, Stere Gulea, Nicolae Mărgineanu au trecut cu greu de cenzură și multe dintre ele sunt încă prea puţin sau deloc cunoscute.

Tenacitate, conjunctură, consecvență față de crezul artistic profesional

Cu gândul la Alexandr Soljenițîn (Pavilionul canceroșilor): „Dacă un om a fost numit în timpul vieții, om de știință, și încă unul emerit, înseamnă că s-a terminat cu el: celebritatea îl împiedică să trateze, așa cum o îmbrăcăminte prea pompoasă te împiedică să te miști” recitesc replica dată Magazinului Estival Cinema 1981 de regizorul Dan Pița – pentru critica românească de film și pentru mulți cinefili, un artist emerit, înainte de 1990: „Nu am avut perioade exacte în care să fiu conștient de un moment bun sau prost. Dar dacă iau fiecare film în parte, pot spune că în fiecare am avut lucruri bune pe care dacă aș încerca acum să le refac nu mi-ar ieși niciodată mai bine și lucruri rele sau mai puțin bune care, privite acum de la distanță, îmi dau sentimentul unei neglijențe nu neapărat în ceea ce privește munca mea ci continuitatea într-un crez artistic profesional. Momente de „trădare” față de mine. Și ele există aproape în fiecare film. Cred că până acum nu am făcut încă filmul acela despre care să pot spune: „nu m-am trădat”!  Și nu cred că e cineva anume de vină. O dată a fost conjunctura, altădtă o lipsă de tenacitate din partea mea, altădată pur și simplu o epuizare fizică, o sleire a puterilor care mă făcea să nu mai duc lucrurile până la capăt. ... Dacă mă gândesc bine însă, regrete sigure legate de un film anume am la Filip cel bun. Filip... nu a ieșit așa cum mi l-am dorit și nu atât pentru că nu m-am priceput să-l fac, ci din pricina sus-pomenitei conjuncturi. În general, nu mă uit înapoi la anumite momente poate tocmai pentru că am foarte nemulțumiri și regrete. De altfel viitoarele momente proaste care pot deveni regrete mai târziu le simt chiar în momentul filmării. Nu o dată prefer să amân filmarea dacă simt că ea va eșua, dar, din păcate, în condițiile în care lucrăm acum, de multe ori este obligatoriu să nu amâni filmarea. ... Regret, de pildă, că în filmele mele n-am îndrăznit să aduc o notă de fantastic în plus cu atât mai mult cu cât ele îmi sunt tot timpul pe aproape, tot timpul, vreau să spun, la filmările mele se întâmplă ceva ciudat pe care, dacă aș avea curaj să-l înregistrez pe peliculă și să-l leg de film, în mod sigur aș avea de câștigat. Dar, cum spuneam, mi-a lipsit întotdeauna îndrăzneala.”

Până în 1981, Dan Pița regizase (singur, sau împreună cu alți colegi cineaști) câteva filme remarcabile (Viața în roz, Apa ca un bivol negru, Nunta de ăpiatră, Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Bietul Ioanide, Profetul aurul și ardelenii, Pruncul petrolul și ardelenii). Unele poartă marca acelor „momente de trădare” și de discontinuitate „într-un crez artistic profesional”, altele sunt izbânzi evergreen ale filmului românesc. În 1981, Dan Pița filma Concurs, despre care Nicolae Steinhardt scria astfel într-o epistolă adresată chiar regizorului: „Mult stimate domnule Dan Piţa, Domnul Hristos – Împăratul, Basileul – să vă binecuvinteze, ocrotească şi răsplătească pentru că I-aţi scris – cu atâta curaj, sinceritate, râvnă şi talent – Evanghelia în imagini, sunet şi culori. Îndrăznim a crede că filmul Concurs este mai semnificativ şi mai tulburător chiar decât foarte frumoasa „Viaţă a lui Iisus Hristos” de Zefirelli. Fie slava şi bunăvoirea Domnului şi Dumnezeului nostru asupra credinciosului Său rob şi minunatului Său zugrav Dan Piţa. Cu adânc şi admirativ respect, ai D-voastră recunoscători, uluiţi şi smeriţi, Nicolae, monahul (Mănăstirea Rohia) şi Mihail Milea (student anul II Institutul Teologic).” După Concurs, Dan Pița mai regizează – explorând cu îndrăzneală zona fantasticului – Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi – filme de referință ce par să-și tragă seva din cuvintele elogioase cu care Monahul de la Rohia a primit Concursul. Ce a urmat în filmografia lui Dan Pița după momentul Pas în doi (1985), e o altă poveste. Ce ține, cum spunea regizorul, tot de tenacitate, conjunctură și consecvența față de crezul artistic profesional, altădate probate cu brio. 

Carpe diem

	Înțelepții din vechime spuneau că mult mai de folos îi este omului a plânge decât a râde. Timpurile noi însă, marcate de „știință” și „progres”, îl distrează pe om cu tot alaiul de „lumi posibile” oferite de mass media americană și americanizantă. Omul e infinit mai dispus „să se râdă”, să-și „trăiască clipa” – în sensul cel mai animalic cu putință. Omul e curios de soarta altora, în vreme ce propriul timp și-l risipește cu larghețe. Logosul care, altădată, îl definea pe om și îl deosebea de restul vietăților, nu mai înseamnă nimic. Nu mai este o punte între oameni. Cuvântul este, acum, înlocuit de palavre. Beckett, Ionescu și, chiar Caragiale au înțeles asta. Omul trăiește (de fapt, vegetează) în evul media. Mungiu: Zapping.   Apostolul Pavel vorbea despre „războiul nevăzut” al omului, care „nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh”. Cele aproape două mii de ani n-au fost de ajuns ca omul să înțeleagă care îi este adevăratul vrăjmaș. Crede, în continuare, că „trupul și sângele” altuia, iar nu „duhurile răutății, care sunt în văzduh”, trebuie răpuse. Prin arme de foc ultrasofisticate acum, prin amenințări și teroare. Pur și simplu, asta e lumea – globalizată și globalizantă – în care trăim. A-i trimite în ghetto-uri pe „indezirabili”, pe „necivilizați” nu mai e cu putință. Este, deși – încă – neoficial – dictatura lor. Așa cum, în învățământ, e deja dictatura nulităților. (Marin Preda, Intrusul: „Nu vezi că nulitățile cresc? Să le lăsăm să ni se urce pe umeri și să-i purtăm în cârcă toată viața?”) Dascălii au devenit un fel de servitori ce semnează diplome de bacalaureat unor semianalfabeți. Cu mulți ani înainte, școala era un fel de biserică. Astăzi, multe biserici au devenit un fel de cluburi ce întrețin patimi naționaliste ori mentalități pietiste. (Restul, puține la număr, sunt oaze, nefrecventabile pentru că refuză să-și ideologizeze discursul, să se ia după mode și să distreze.) Este foarte greu de găsit un punct de sprijin, un reper, în babilonia actuală. E anevoios, dar nu imposibil. Mă gândesc la câteva posibile repere: Saul [Pavel, Apostolul neamurilor], Andrei [Rubliov], Fiodor [Mihailovici Dostoievski], Pavel [Florenski], Andrei [Tarkovski], Alexandr [Soljenițîn], Nicolae [Steinhardt]. Cred că nu religia este numitorul lor comun, și nici credința (teoretică, abstractă, speculativă, ca a proprietarului de hotel din Winter Sleep, filmul turcesc laureat cu Palme d’Or la Cannes, în 2014). Ci – n-am găsit altă rimă! – îmbisericirea minții (orthopraxis-ul), prin care au dus „lupta cea bună”, „războiul nevăzut”. Înfruntând circumstanțele nefavorabile (ce nu sunt decât scuze pentru ratați), nestăruind asupra scrupulelor, drămuindu-și vremea. Carpe diem.    Winter Sleep