Reconstituirea, După dealuri, Aferim!

Aferim!

După dealuri

Uneori spectatorul se îndreaptă spre filme. Alteori, filmele își fac drum spre spectator. Mă consider un spectator selectiv (poate – de la o vreme ce durează de aproape douăzeci de ani – excesiv de selectiv) și, de aceea, întâlnirile mele cu filmul se produc destul de rar. Într-o seară de iunie am ochit însă două dintr-o lovitură. M-am deplasat aproape 100 km (dus-întors) ca să revăd Aferim! și După dealuri – filme românești pe care le consider – de departe – două din cele mai închegate proiecte ale cinematografiei din România. Și nu doar din ultimii 15 ani punctați de așa-numitul „Nou Val”. Dubla lor proiecție (la cinematograful „Arta” din Arad) a fost, pentru mine, și o premieră – până acum nu mai văzusem filme accesibilizate. Evenimentul a fost inclus în Caravana organizată de Fundația „Cartea Călătoare” ce își propune să prezinte și nevăzătorilor o serie de filme prevăzute cu un comentariu descriptiv al unor scene (decoruri, gesturi etc.) importante. Am înțeles că, după succesul înregistrat în mai 2015 cu Festivalul Filmului pentru Nevăzători, organizatorii doresc să implementeze acest procedeu și în industria cinematografică de la noi. Iar Aferim!, s-a anunțat, va fi primul film accesibilizat pentru nevăzători ce urmează să apară pe DVD. 

Revăzând Aferim! și După dealuri mi-am dat seama – o dată mai mult – că au o serie de trăsături comune. Mai întâi, preocuparea extraordinară pentru cuvântul rostit. Dialogurile, și la Radu Jude și la Cristian Mungiu, sunt adevărate exerciții de virtuozitate lingvistică. Apoi tipologia personajelor din mediul preoțesc sau monahal, dar și diverse tipuri de „neisprăviți”. În fine, tema prieteniei, a fraternității. Deopotrivă limbajul personajelor, felul în care sunt puse în pagină personajele-preoți (monahi sau monahii), cât și ceea ce personajele întreprind (sau nu întreprind) în numele prieteniei și al iubirii de aproapele au fost agresiv sancționate de o sumedenie de spectatori „vigilenți”, apărători de „adevăr istoric”, de „interese naționale” și mai cu seamă de tabu-uri. Toate acestea m-au făcut să mă gândesc la cartea lui Franky Schaeffer (regizor, scriitor, pictor), un fiu de pastor protestant (american de origine) care, în cartea sa Sham Pearls for Real Swine / Perle false pentru porci adevărați (Wolgemuth & Hyatt, Publishers, Inc., 1990) surprinde contextul extrem de puritan și de ostil exprimării artistice al mediului creștin în care a crescut, dar și climatul mundan, „emancipat”, secularizat, însă nu mai puțin agresiv. Comentariile lui Schaeffer despre artă se potrivesc de minune și filmelor lui Jude și Mungiu: „Arta distruge, construiește și redefinește. Arta este inconfortabilă. Arta bună (care, între altele, înseamnă arta mărturisitoare de adevăr) este bună în sine, chiar atunci când se referă la cele rele. (...) La fel ca și Hristos, arta vine la păcătoși într-o lume imperfectă. Cei care se cred desăvîrșiți disprețuiesc arta. Arta este deopotrivă vremelnică și veșnică. Arta este o oglindă a lumii, o punte  între trup și suflet.” Aș mai putea adăuga o dimensiune comună la Jude și Mungiu (nu doar în mai sus-pomenitele filme): refuzul bine articulat față de sentimentalismul și pioșenia „ghetto-ului” bisericuțelor ce confundă virtutea cu drăgălășenia dulcegăriilor și cu păstrarea aparențelor. De asemenea, fermitatea cu care amândoi cineaștii refuză să admită separarea dintre subiectele seculare și religioase, știind prea bine că realitatea (și dumnezeirea) sunt una. Franky Schaeffer comenta incisiv fundamentalismul pietist de tip evanghelic al (neo)protestanților ce fac paradă cu viața lor „duhovnicească” în public, de parcă ar fi un număr dintr-un spectacol de circ. Dar nu la fel stau lucrurile cu pietiștii din mediul „pravoslavnic”, cripto-(neo)protestant? 

Există – până la un punct – un ecou din Reconstituirea lui Lucian Pintilie, și în Aferim! și în După dealuri. Drumul energic al Voichiței (Cosmina Stratan) prin mulțimea de navetiști indiferenți din secvența de început a filmului lui Mungiu, la fel ca reacția gloatei lipsite de compasiune de la finalul lui Aferim! trimite la ultima secvență a Reconstituirii în care mulțimea de microbiști ce ies de la meciul de football îi tratează cu dispreț și agresivă aroganță pe cei doi tineri. Jude și Mungiu surprind excesul de „religiozitate” al unei omeniri deprinse a prelua „adevăruri” și „norme de conduită” fără a le mai trece prin filtrul dreptei socotințe. De la Pintilie, amândoi cineaștii au moștenit preocuparea pentru geometriile poetice ale imaginii, pentru căutarea identității. Cu totul nou (și îmbucurător) e însă demersul lor întru cumințenie și dreaptă cugetare, dimpreună cu respingerea „neînfrânării” și a „încrâncenării” față de temele și personajele aduse în discuție. De unde se vede încă o dată (dacă mai era nevoie) că filmul românesc traversează – prin filmele lui Jude și Mungiu (ori prin unele filme de Cristi Puiu și Corneliu Porumboiu) o nouă și fericită etapă în căutarea identității sale.   

Reconstituirea

Epifaniile unui film-poem: Umbrele soarelui

În 1986, Cinemateca „Filmart” de la Casa Tineretului din Timișoara îl avea invitat pe Mircea Veroiu, căruia i s-a organizat o bogată retrospectivă. Pe atunci, următor succesului cu Adela, regizorul terminase filmările la Umbrele soarelui. Pentru că, în același an, a fugit în occident (de unde și porecla primită neîntârziat: Mircea V-Roiu), filmul a stat o vreme în cutii. L-a terminat Dan Pița și, datorită scenaristului influent (scriitorul Ion Brad ocupase funcții înalte în administrația de stat), filmul a putut fi proiectat – abia în primăvara anului 1988 – în sălile de cinema. Dar nu oricum. De pe afiș lipsea atât numele regizorului (figura doar numele regizorului secund, Stelian Stativă), cât și al directorului de imagine (Anghel Decca – al cărui nume nici măcar nu figurează pe generic).

Mircea Veroiu

Am zărit afișul de la Umbrele soarelui în luna martie a anului 1988, în vitrina interioară a cinematografului Capitol. Mersesem să văd – pentru muzică – Rezervă la start, un titlu azi desuet. Și am constatat că pe afișul din Umbrele soarelui – această prezență oarecum clandestină în repertoriul cinematografelor din România, dat fiind că Veroiu era un „trădător” ce alesese calea exilului în „acel Apus” – găsesc numele aceluiași compozitor care, în acei ani, îmi părea că scrie o muzică stranie și electrizantă, din cu totul altă lume: Adrian Enescu. N-am stat pe gânduri și m-am dus la film. Cea dintâi vizionare a avut – în ciuda tributului plătit conjuncturii politice, prin unele replici și cadre – efectul unui miraj. Umbrele soarelui – aveam să constat de la prima secvență – este un film de atmosferă. Revăzându-l după mulți ani, îmi pare și o încercare de rezistență la rinocerizarea cvasi-generală din acei ani. 

Umbrele soarelui

Filmul lui Veroiu este un fel de „căutare a timpului pierdut”. Unui inginer agronom – Veanu (Dragoș Pâslaru) – îi moare soția (Ana Ciontea), ucisă – cu puțină vreme înainte de ziua când urma să nască – de un bivol căruia îi dădea de mâncare la fermă. Suntem departe, departe, de problematica filmelor românești cu subiecte legate de producția de cereale. Nu asta iese în față ci încercările de „recuperare morală” a personajului principal – în cadrul familiei (numeroase), prin strădania deosebită a bunicii (Leopoldina Bălănuță). Interpreta amintește aici de creațiile sale de excepție din alte trei filme de Mircea Veroiu: Nunta de piatră, Dincolo de pod și Semnul șarpelui. 

Leopoldina Bălănuță și Dragoș Pâslaru

Povestea din Umbrele soarelui are unele puncte comune (inclusiv interpretul rolului principal) cu Ochi de urs, filmul lui Stere Gulea din 1983 după nuvela sadoveniană. Tulburarea personajului este pricinuită mereu de câte un obiect (adesea de forma coarnelor unui bivol) ori de câte un personaj (cum este copilașul ce se strecoară, jucăuș, pe sub un covor pus la uscat pe iarba câmpului) ce-i amintește, involuntar, de tragicul accident în care au pierit femeia iubită și pruncul nenăscut. Probabil că acesta urma să fie pilonul de bază  al filmului, așa cum – într-o notă revelatorie, nu plasticizantă – îl va fi gândit Veroiu. N-a mai avut însă timp (sau dorință) să-l desăvârșească. Ceea ce a rămas este o suită de secvențe în flash-back, de scene stranii în care trecutul și prezentul se îmbină într-un chip ce ascultă doar de logica tainică a inimii. Pe lângă acestea, și alte câteva secvențe – anoste, vizibil propagandistice – despre „palatele” (blocurile de zece etaje) construite în orașele țării, despre „colectivul” căruia îi pasă de „tovarășul inginer” ș.a.m.d. 

Ana Ciontea, Dragoș Pâslaru

Epifaniile filmate cu filtre ce sporesc senzația de „iluminare” sunt „crucea” poveștii din Umbrele soarelui. Iar muzica lui Adrian Enescu (ca un poem muzical pentru synthesizer) însoțește și punctează de fiecare dată – elegiac sau cu o bine temperată exuberanță – meandrele de memorie ale celui implacabil furat de frumusețea și bucuria pe care le cunoscuse cândva alături de femeia lui. Întregul film ar putea fi rezumat în replica rostită (din off) de Veanu: „Ciudat vis am mai visat de-ndată ce m-am culcat. Uite, cerul s-a aprins. Să mergem, că nu e vis...” 

Leopoldina Bălănuță, Dragoș Pâslaru

To friend or to unfriend

Viața, viața... Cu like-urile ei, cu dislike-urile ei, cu friend și unfriend, cu share-urile și ego-ismele ei... Unii cred că, în numele prieteniei (fie ea și virtuală, pe fb), e obligatoriu să dai like la o postare, la un eveniment. Indiferent de ceea ce crezi tu despre acea postare, despre acel eveniment. Indiferent, desigur, de felul în care știi că s-ar comporta cel care te somează să dai like, dacă tu i-ai cere același lucru. Și-atunci se pune întrebarea: cine te-a pus să-l incluzi printre prietenii de fb? Just. O mai mare atenție ar economisi timp, energie, explicații inutie. Trist e că omul ajunge la vârsta de măgar bătrân și mitoman fără să priceapă că un like se dă - pe fb, ca-n viață - necondiționat. Îți place sau nu-ți place. Nu ești obligat de nicio prietenie să dai like la nimic. Prietenia, eventual, te obligă să nu dai unfriend - nu atât pe fb, ci în inima ta. Slavă Domnului pentru toate!

foto: Victor Rebengiuc (văzut de graficiana Klara Tamas) - aici în rolul chirurgului mitoman din FALEZE DE NISIP (regia Dan Pița)

Film și isihie

Am participat la colocviul „Cultură și spiritualitate în opera Părintelui Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei”, desfășurat între 15-17 mai 2015 la Mănăstirea Tismana, sub patronajul ÎPS dr. Irineu Popa, Mitropolitul Olteniei. Ne invitase unul din principalii organizatori. (Înregistrarea video aici.)

Mănăstirea Tsimana

Despre Părintele Ghelasie am aflat, cu ani în urmă, de la Părintele Ieromonah Valerian (fostul actor Dragoș Pâslaru,  „ucenicul cel mult iubit”), care – atunci când ne-am revăzut – și-a cerut iertare de la fiul nostru, Theodor, pentru graba cu care i-a vorbit: „Sunt ca puricele ce sare de la un om la altul.” În deschidere, ÎPS Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului, a punctat câteva idei centrale în gândirea Pr. Ghelasie: „memoria creației este chipul lui Dumnezeu, al Aceluia Care avea să vină, după care am fost creați – sau, mai bine: pecetluiți – noi, oamenii” „deși creează iluzia de libertate, răul îngustează libertatea, în timp ce binele lărgește libertatea”. Pr Dan Popovici (din Brașov) a vorbit despre „domesticirea nomadului”. Astfel, nomadismul nu este atât o dimensiune exterioară, cât una interioară. Este chiar mintea omului, cea „nomadă și fugară”, „din fire pribeagă”. Mintea ne fuge în „norii gândurilor”, departe de Dumnezeu, fără să-L mai „respire”. Și atunci, „ne-am pierdut mințile”. Cel mai greu demers: păzirea minții ce fuge-n alte părți, păstrarea unei continuități. Efortul Sfinților Părinți este acela de a aduce mintea omului înapoi „în casa Tatălui”, de a o întoarce mereu înapoi, în Biserică. Thomas Mann: „Dă valoare clipei!”(sau: Carpe diem!), care-i totuna cu a fi viu. Pentru că viul și atenția sunt una. Cioran: „Neantul – iată atenția absolută.” S-a vorbit apoi despre „nomadismul elevilor”, despre neputința de a duce la bun sfârșit firul atenției. Pr. Varsanufie de la Pătrunsa (unul din monahii români care petrec cel mai mult timp în pustie) și-a amintit cum Pr. Ghelasie se închina și își făcea cruce în fața fiecărei noi pagini pe care o citea. Tăcerea, retragerea (în „altarul inimii noastre”) – iată „salvarea omului contemporan”, după avva Ghelasie, în fața căruia „nu puteai fi mediocru, risipit”. Editorul și poetul Florin Caragiu a actualizat îndemnul cuviosului de la Frăsinei: „Taina trebuie ferită de vulgarizare!”. Pr. Ieronim de la Oașa a răspuns că „orice exegeză este o formă de vulgarizare”. Și a vorbit apoi despre semnificația noțiunii de patrie: „tot ceea ce aparține tatălui”. Fostul dascăl universitar de greacă veche, Ion Pătrulescu, a arătat că „în antichitate, școala era apanajul aristocrației”. Astăzi, când „se dă o luptă acerbă pentru sufletul copiilor”, vedem cum învățământul superior reflectă „chipul degradării educației episcopale”, următor schismei bisericești din 1054, când școlile apusene au început să se transforme treptat, din școli episcopale, în unversități. După 1054, explica Pr. Ieronim, sacerdotul nu mai era privit drept „moș” (adică învățător), ci – în occident – un „stăpânitor pământesc”. Biserica se transformase dintr-o putere ce susținea sufletul omenesc, într-o putere ce stăpânea pe cei toți într-un duh tiranic, „cu o autoritate ce nu era a jertfei, a duhului sfânt”. „Școala de catiheți”, despre care scria și Ion Creangă în secolul al XIX-lea, urmărea să-i deprindă pe elevi cu cititul ceasurilor (rugăciunilor potrivite ritmului liturgic), cu  „rugăciunea neîncetată”. Creangă însă a surprins momentul reformării școlii românești, când învățătorii nu mai aveau în vedere închinarea, pentru că elevii urmau să fie simpli meseriași. Acum, comenta Pr. Ieronim, elevii din România (dar numai din România?) sunt pregătiți să devină forță de muncă pentru, eventual, multinaționale. Cândva, se credea că „patria noastră este biserica”, că  „sensul vieții e slăvirea lui Dumnezeu” „toată viața românească a fost centrată pe biserică”. (Mi-am amintit, involuntar, versurile lui Ioan Alexandru din Imnele Transilvaniei, din care compozitorul Adrian Enescu a decupat versuri răzlețe pentru poemul său pop simfonic, Basorelief: „când fiecare suflet pe pământ / va fi cuprins de sfânta datorie / că patria începe-n trupul său / și crește-n ceilalți în armonie”.)  Patria, adică politeia, sau „modul de a fi cetățean”. Platon vorbea despre „un tip ideal de om, nu de stat”, căutând „republica din om, nu omul din republică”. (N-am înțeles apoi de ce reprezentările iconografice ale lui Dumnezeu „Cel Vechi de zile” sunt „carpatine”, iar cele treimice, sub forma ospățului de la stejarul din Mamvri, sunt „imperialiste”. Sau de ce pricesnele ar suna uimitor dacă ar fi cântate pe melodii de doină.) Pr. Valerian Dragoș Pâslaru și-a început intervenția cu o glumă: „Am fost un rebel, acum sunt un tembel!”, după care a spus că Pr. Ghelasie – „părintele marginilor” – a încercat să restaureze ceea ce societatea și biserica abandonase. Și a reamintit tetralogul ghelasian: „Nu te alarma, nu te contrazice, nu blama răul și nu-ți mărturisi neputințele!”. 

Cristian Mungiu și Valeriu Andriuță (După dealuri)

Pentru că dl. Liviu Bogdan (dascăl universitar, unul din principalii organizatori) afirmase că pe studenții de azi nu-i mai câștigi cu o carte, ci – eventual – cu câte un film, Pr. Valerian (care – ca fost actor – înțelege într-un fel aparte semnificația videocrației din vremurile noastre) s-a gândit să mă scoată la tablă și a propus să recomand „câteva filme ortodoxe”, filme ce poartă cumva semnele isihiei, ale ascezei, ale desprinderii de „lumea dezlănțuită”. Așa că, din spectator am devenit – pentru vreo zece minute, chiar înainte de a pleca înapoi acasă – vorbitor. Adevărul e că nu cred în „filme ortodoxe”, mai exact în semnificația superficială, decorativă, „confesională” atribuită acestei sintagme. Și nu cred în liste, ci doar în – eventual – propuneri, sugestii, dar nu de filme, ci de modalități de abordare. De-aceea am început prin a spune că, în aceste zile, în București, se află în desfășurare un festival de film românesc pentru nevăzători. O serie de filme (între care Medalia de onoare, După dealuri și Aferim!, care-mi sunt cele mai dragi) au fost „accesibilizate” (cu ajutorul unor comentarii suplimentare ce descriu – sumar – ce se petrece pe ecran, la nivel de imagine) pentru a putea fi înțelese mai bine de cei nevăzători. În calendarul Bisericii (stil nou), evenimentul coincide – pentru o zi – cu praznicul dedicat vindecării orbului din naștere, de către Hristos. Mă întreb și – retoric – i-am întrebat pe cei prezenți în sala de conferințe a Mănăstirii Tismana cum anume ar putea fi „accesibilizate” filmele pentru văzători (mă rog, pentru cei care, asemenea fariseilor, pretind că sunt văzători). Există o astfel de „accesibilizare universală” a unui film? Dacă există, eu nu am aflat-o. Ceea ce am aflat e doar un public variat de spectatori de film, interesați ba de poveste, ba de actori, ba de peisaje, ba de muzică ș.a.m.d. Câți sunt pregătiți să înțeleagă, să accepte că filmul este un limbaj (sau un meta-limbaj)? Că filmul – ca și rugăciunea – este mai aproape de poezie decât de proză (atunci când nu este constrâns de cel care-l face să-i exprime ideologia, transformându-l într-o lozincă). Dar câți mai sunt pregătiți să se apropie de poezie? Iar poezia, spre deosebire de film, are în spatele ei mii de ani, pe când tradiția cinematografului (care a apărut în anul 1895) este, prin comparație, infinit mai scurtă. Părerile sunt împărțite. Filmele care pun probleme (filmele de expresie, filmele de autor) „dezbină”, stârnesc polemici. Dar nu dezbină însăși icoana? Iată, în chiar cuprinsul Bisericii nedespărțite, așa cum s-a arătat și în acest colocviu, o mare parte preferă tabloul rleigios (și pe Dumnezeul Cel Vechi de zile) icoanei (reprezentărilor bizantine sau nu, dar care nu ilustrează, ci transfigurează evenimentul ecleziastic). Și filmul și icoana – atunci când nu sunt niște simpliste reprezentări plasticizante – se adresează unor oameni liberi, nu unor robi (ai propriilor prejudecăți). Călăuzirea în lumea filmului (atunci când nu ține de marketing) îmi pare foarte asemenea homeopatiei. Amândouă sunt metode personalizate ce presupun o relație directă, personală, a spectatorului cu eventuala călăuză. Poți recomanda, la grămadă, o serie de titluri sau de autori, însă treptele atât de diferite de „așezare duhovnicească”, de așteptare, prejudecățile etc. nasc, invariabil, o multitudine de păreri. Care de care mai năstrușnică ori mai radicală. Care este calea? Aceea de a căuta să vezi (înțelegi, deslușești) un film „precum este”, iar nu așa cum – datorită „orbirii” – ți se pare că este.

Colocviu „Personalitatea Pr Ghelasie” - Tismana, mai 2015

Am mai spus că – dacă e să vorbim despre „filme ortodoxe” – minunate cu adevărat nu mi se par atât filmele lui Andrei Tarkovski (sau Tenghiz Abuladze sau Serghei Paradjanov ori ale lui Mircea Săucan, Lucian Pintilie sau Cristian Mungiu) și cu atât mai puțin ultimele filme ale lui Pavel Lunghin (Ostrov, Țarul), acestea din urmă excesiv de moraliste, de „ortodoxe” „ca la carte”. Mult mai surprinzătoare găsesc că sunt filmele unora ca Luis Bunuel, Federico Fellini, Robert Bresson, Ingmar Bergman, Pier Paolo Pasolini, Akira Kurosawa, Iasujiro Ozu sau Kenji Mizoguchi – Nazarin, Viridiana, Simion al Deșertului, Calea Lactee, La dolce vita, Giulietta și spiritele, 8 1/2 , Repetiția de orchestră, Amarcord, Lumină de iarnă, Fragii sălbatici, persona, A șaptea pecete, Evanghelia după Matei, Urda dulce, A trăi, Rashomon, Cei șapte samurai, Dodeskaden, Poveste din Tokyo, Povestirile lunii palide după ploaie. Și încă altele, desigur. De ce? Pentru că în occidentul secularizat sau în extremul orient te-ai aștepta să găsești mai greu (sau chiar deloc) semnele firescului, ale omenescului, necontaminate de ideologii. Din fericire, nu e chiar așa. Nu există un spațiu bine definit (geografic, cultural) unde rodește, în abundență și nestingherit, mărturisirea (cinematografică) ortodoxă. Iată, doar în ultimul an, câteva filme din toată lumea ce problematizează (ca expresie filmică, nu ilustrativ-artizanal) căutările omului dintotdeauna, raportarea sa la rău, la izvoarele de viață și chiar – involuntar, desigur – la tetralogul Pr. Ghelasie: Leviatan, Somn de iarnă, Ida. Unii din sală le-au văzut și le îndrăgesc – le-am putut citi asta pe chipurile destinse, pline de bucurie, când au auzit pomenite aceste titluri. Și chiar Aferim!, care (la fel ca După dealuri) solicită spectatorul să gândească, să descopere pentru sine ce semnificație are ceea ce vede (în ciuda campaniei de presă care, într-un fel sau altul, încearcă să impună o anume grilă de interpretare). M-am referit, în încheiere, la scurt-metrajul aceluiași Radu Jude, O umbră de nor, pentru atmosferă și tema sa extrem de actuală, indiferent de contextul social-politic: complacerea într-o anume stare călduță de religiozitate, ca jalnic substitut pentru starea de trezvie, de atenție, pe care – în duhul Sfinților Părinți – și Pr. Ghelasie o considera crucială pentru om.  

Leviatan

La despărțire, Theodor a cântat la nai câteva sârbe și hore (în curtea mănăstirii, dar – la invitația ieromonahilor de la Pătrunsa – și în răcoarea pronausului din biserica mănăstirii), cu vocea Psalmul 102 (așa cum l-a învățat, în timp, de la maicile de la Cebza) și – tot la nai – tema muzicală (a lui Adrian Enescu) din filmul Umbrele soarelui (de Mircea Veroiu), în care sinonimul (sau antonimul?) Părintelui Valerian de acum, actorul Dragoș Pâslaru, juca – pe la mijlocul anilor 80 – rolul principal.