Lucian Mircu despre Pseudokinematikos 3

Le mulțumesc lui Lucian Mircu pentru cuvântul său de întâmpinare la Pseudokinematikos 3 și editorului Ionuț Trandafirescu pentru ideea de a publica volumul la Editura Filos:


„Oare se poate vindeca sufletul numai cu lumină, cu mișcare?...” 
(Umbrele soarelui, regia Mircea Veroiu)

Ca întotdeauna, depinde ce lumini și ce mișcare.

E posibilă venirea în fire, trezirea omului prin cinema? Mai avem nevoie de Zonă? Putem pătrunde în ea prin cinema?

Sunt câteva pseudo-întrebări. Pentru că, în acest al treilea volum din seria Pseudokinematikos, cinema-ul este un pretext și un context (și câteodată, text), e fundalul pentru călătoria fiecăruia către sine. Pseudokinematikos 3. Între viață și filme este itinerariul unei deveniri, ale cărei borne sunt aceleași filme-far, filme-reper și aceiași autori de suflet ai autorului (chiar dacă pe lista de usual suspects mai intră și descoperiri recente, precum Radu Jude).

Mai mult ca în primele două volume, Marian ne face martori (sau spectatori în rândul 1) la „întemeierea” lui. Pentru fiecare moment important din viața sa, găsește corespondențe din lumea filmului. Un fel de Amintiri din Cinema. Memoria afectivă conduce show-ul, numai că aici avem, în loc de madlene, filme (și regizori, muzicieni, scriitori), filme-icoane și pur și simplu icoane (între care icoana mamei este cea mai emoționantă).

În secolul consumului pe repede-înainte, Pseudokinematikos 3 cere (ca și filmele de autor pomenite) atenție, răbdare și (tot ca ele) transmite multă bucurie.

Din când în cînd, cinematograful te ajută să stră-vezi. Despre aceste ocazii e vorba aici. Marian continua să caute cuvântul întrupat în lumina proiectorului. Cartea a treia a (deocamdată) trilogiei, este mai puțin Pseudo, însă e foarte mult kinematikos.

*

În acest ev post-industrial, în care cei mai mulți sunt atrași de icoanele pop din cinematografe, Marian caută filmele-icoană. Și te face părtaș la căutare cu aceeași bucurie pe care ți-o dau numai filmele mari.

Cadru din După dealuri (un film de Cristian Mungiu, 2012)

2015 cinefil

Bucuriile maxime de cinefil în 2015: descoperirea lui Radu Jude (în câteva zile i-am văzut și re-re-revăzut toate filmele – începând cu Lampa cu căciulă și până la Aferim) și redescoperirea lui Cristi Puiu (am revăzut Marfa și banii și am văzut, întâia oară, Un cartuș de Kent și un pachet de cafea și Aurora) și Lucian Pintilie (am început să-i revăd filmele cu ocazia alcătuirii programului de cinematecă pentru BCUT, unde, începând cu toamna lui 2015, i se proiectează toate filmele – de la Duminică la ora 6 la Tertium non datur). Apoi alte vizionări de filme românești realizate în ultimii ani: Morgen, Visul lui Adalbert, Principii de viață, Felicia înainte de toate. Apoi câteva desene animate de lung-metraj: Inside-Out, Le petit prince. Plus: La familiie Belier.

Se pare că abia în 2015 (mai ales spre final de an) am reușit să înțeleg un fapt evident (pentru alții, care – din diverse motive – l-au sesizat mai din timp): cinematografia românească de după anul 2000 merită – prin filmele de autor ale câtorva cineaști (mai mulți decât am crede) – toată atenția și considerația. Da, e drept, aceste filme nu mai propun combinații audio-vizuale de felul celor din filmele anilor 50-80 (Viața nu iartă, Țărmul nu are sfârșit, Meandre, 100 lei, Nunta de piatră, Concurs, Sfârșitul nopții, Faleze de nisip, Dreptate în lanțuri, Pas în doi și altele, poate, pe care le-am omis), dar viziunea bine închegată a lui Mungiu, Puiu, Porumboiu, Muntean, Netzer, Jude, Achim, Crișan, Popescu jr., Sitaru ș.a. este nu mai puțin valabilă. Și, mai ales, este necesara infuzie de oxigen care compensează (din plin) pentru o cinematografie, în general, extrem de crispată, de fadă (înainte de 1990) sau de grotesc-isterică (după 1990). 
La capitolul cărți de cinema: Sculptând în timp de Andrei Tarkovski (trad. Raluca Rădulescu).

 

Reconstituirea (Lucian Pintilie)

Visul lui Adalbert (Gabriel Achim)

Principii de viață (Constantin Popescu jr.)

Felicia înainte de toate (Răzvan Rădulescu, Melissa de Raaf)

Aurora (Cristi Puiu)

Aferim! (Radu Jude)

Stop-cadru la masă cu Cristi Puiu

Fain ficior, Puiu Cristi! În interviul dat Cristinei Corciovescu la el în birou, pe rafturile bogatei biblioteci - pe lângă fotografii cu familia și cu Luminița Gheorghiu în Moartea domnului Lăzărescu - se pot zări: Patericul, Celălalt Noica, volume de Steinhardt. Apoi, în același interviu, Puiu spune, la un moment dat: „Tind să cred că știu foarte puține despre lumea asta...” Filmul la care lucrează acum (Sierra Nevada) surprinde o familie adunată la masă. Un fel de stop-cadru la masă, cu ocazia unui parastas de 40 de zile. Puiu: „Fiecare din noi poartă în sine propria sa istorie plină de evenimente de dimensiuni cosmice: faptul că ne-am născut, faptul că am fost botezați sau n-am fost botezați, faptul că am iubit sau n-am iubit, am iubit, am fost iubiți, ne-am urât, ne-am scuipat...Istoria noastră o purtăm pe figură.” Numai pentru atât și tot e de ajuns să-l iubești pe Puiu...