Costion Nicolescu despre Pseudokinematikos 3. Între viață și filme

Costion Nicolescu

De Dl. Costion Nicolescu mă leagă cea dintâi exegeză de anvergură - cu adevărat relevantă - a filmelor (și vieții) lui Andrei Tarkovski în limba română. Înainte de a o cerceta în volum (Credința, nădejdea și iubirea în filmele și viața lui Andrei Tarkovski), am citit-o cu nesaț - într-o variantă demo - în suplimentul de cultură al ziarului „Cotidianul”, de la mijlocul anilor 90. Eram încă student. Tot acolo, Dl. Costion Nicolescu a publicat un extrem de interesant „Dicționar tarkovskian”, cu termeni folosiți de Tarkovski pe care i-a însoțit de citate relevante din cărțile, interviurile și jurnalele regizorului. După vreo 20 de ani aveam să-l întâlnesc. Venise la Timișoara ca invitat la o conferință în memoria Pr. Teofil Părăian. La plecare, am avut bucuria să-l conduc cu mașina la aeroport și să-i spun despre descoperirea acelor texte din „Cotidianul”, în anii de studenție. Însoțitorul său (un jurnalist mai tânăr) a ascultat ce discutam despre Tarkovski și Ioan Alexandru (un alt prieten comun întru spirit, pe care Dl. Costion Nicolescu l-a cunoscut personal) - și, invocând opinia unui critic de film teribilist foarte la modă - a replicat că Tarkovski e acum desuet, învechit, că filmele sale nu mai au nimic de spus omului de azi. Exegetul lui Tarkovski, aflat pe unul din locurile din spate ale mașinii, n-a zis nimic. N-a auzit sau, poate, s-a prefăcut că nu aude. 

Mă simt foarte aproape de Dl. Costion Nicolescu în căutările sale - deloc „bătătorite” - după, Bine, Frumos și Adevăr. În felul în care scrie despre frumusețea uitată a icoanei, despre drumurile sale la Athos, despre uluirea pe care i-o provoacă goana după kitsch (mai ales atunci când el, kitschul, tinde să înlocuiască icoana și - prin sentimentalism și excese de pietism - să contamineze însăși conștiința eclezială și viața liturgică), despre - așa cum spune titlul uneia din cărțile sale - îndrăgostiții care vor să se împrietenească. Sau în întrebările pe care i le-a adresat lui H.R. Patapievici în interviul publicat cu titlul „A fi ortodox” în volumul acestuia, Politice. 

L-am rugat pe Dl. Costion Nicolescu să scrie despre Pseudokinematikos 3. Între viață și cărți, care urmează să apară la Editura Filos din București. Credeam că voi primi doar câteva rânduri. Îi mulțumesc pentru predoslovia sa care devine, astfel, un întreg capitol în cuprinsul cărții:

Viața printre filme ca între boabe de grâu

Cuvânt înainte de Cosion Nicolescu la Pseudokinematikos 3. Între viață și cărți

L-am întâlnit pe Marian Rădulescu o singură dată, la Timișoara, în treacăt, în anul 2011, la ediția din acel an a unui Simpozion dedicat Părintelui Teofil Părăian. El a fost cel care, din partea organizatorilor, m-a dus cu mașina lui la aeroport, la plecare. Aveam să aflu că se oferise anume. Pe scurtul drum m-a abordat pe teme de film, referitor la Andrei Tarkovski în primul rând. Citise câte ceva din puținul pe care-l scrisesem până atunci în legătură cu regizorul meu iubit. Minutele deloc multe petrecute împreună mi-au lăsat o impresie puternică și plăcută în legătură cu el. 

Aveam să descopăr după un timp în Marian Rădulescu un om foarte activ pe contul său Facebook, cu informații și observații bogate și pertinente despre lumea și arta filmului, și nu numai. Nu este însă numai un om al comunicărilor virtuale, probabil cu vizibilitate și impact mai mare în imediat, ci și autor al unor cărți deosebit de consistente și de solid întemeiate. Până acum, două volume întitulate Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc (2010) și Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului (2012), titlu, cum se vede, inspirat de lucrarea lui Alexandru Odobescu despre vânătoare. Dar, ca și la acela, „tratatele” lui Marian Sorin Rădulescu despre film nu sunt deloc „false” și au un de netăgăduit farmec al scrierii, în consecință și al lecturii. Cunoștințelor bogate, docte, de profesionist, s-ar putea spune, li se adaugă libertatea și entuziasmul amatorului (citește: iubitorului) de cultură, îndeosebi de cea cinematografică.

Labirint - grafică de Klara Tamas

Iată-l acum continuându-și frumos drumul cu un al treilea volum. O carte scrisă la persoana întâi, ce se constituie, deopotrivă, în jurnal (de cinefil, în primul rând), memorii, meditații de viață, pagini de istorie culturală, critică exegetică, hermeneutică… Să o spun de la început: o carte cuceritoare! Are în compunere (și) un șir de scurte recenzii sau cronici ale unor filme pe care le consideră demne de atenție, le apreciază sau chiar le iubește. Sunt texte concentrate, concise, esențiale analize. „Filmele de atmosferă” sunt preferatele lui Marian Rădulescu. La capătul celălalt se află acelea pe care el le numește „filme-conservă”, artifacte complet lipsite de prospețime, de vlagă, de putință de hrănire spirituală, și, nu în ultimul rând, fără suflu artistic. În aprecierea valorii unui film, sigur, tehnica cinematografică este extrem de importantă, absolut necesară, dar, cum apreciază și autorul, singură nu ajunge. El exemplifică cu aceea, excelentă, a filmului Născuți asasini, care însă nu salvează filmul de a fi „o catastrofă pentru orice dezbatere morală”.

Născuți asasini

Am crescut în viziunea faptului că filmele adevărate, demne de a fi luate în seamă, sunt filmele de artă (cu totul altceva decât „filmele artistice”; cât poate să schimbe, în acest caz, folosirea numai puțin diferită a aceluiași cuvânt). Ele sunt cel mai adesea și filme de autor, regizorul luând asupră-și și alte sarcini pe care le presupune realizarea unui film, îndeosebi scrierea scenariului, dar și un control mult mai apropiat al imaginii și al muzicii. Realizatorul acestui tip de filme se distinge prin faptul că recurge la mijloace de exprimare absolut specifice acestei arte. Odată cu trecerea timpului am realizat că atunci când vorbim despre filme, putem să ne referim la ele și în termeni de filme dragi și filme bune. Excepțional este atunci când ele sunt bune și ne sunt și dragi. Dar în destule cazuri cele două arii nu se acoperă suficient. Apoi se mai poate observa că sunt filme aparent (mai) mici, dar cu valoare filmică de luat în seamă și cu impact artistic important. Sunt în arta filmului cam ceea ce este muzica de cameră în aria muzicii clasice… Foarte potrivite pentru clipe de retragere veghetoare în sine sau în ființa celui iubit, fie că el răspunde iubirii tale, fie că nu. 

Marian Rădulescu se adresează cititorului foarte direct, foarte personal, încât s-ar putea spune că mai degrabă îi vorbește decât îi scrie. Unele aspecte stilistice dau scriiturii sale valențe cinematografice: ritmul alert, vizualitatea textului, nu în ultimul rând titlurile, care apar precum inserturile din filme mai vechi, fie ele mute sau nu. Asta, totodată, și pentru că Marian Rădulescu este un spirit combativ, un om cu trăiri intense, năvalnice. Cum singur ne spune, are în el părți feroce, dar pe care, asta o spunem noi, ajunge să le bine tempereze, să le strunească și să le pună în de folos lucrare. Bibliografia cărții este selectivă și selectă, bine cumpănită, nu excesivă, una condusă de principiul non multa, sed multum.

Haddersfield

Marian Rădulescu este un împătimit al filmului, în ambele accepții și implicații ale cuvântului: de patimă și de pătimire. Aceasta din urmă o răscumpără frumos și pe cea dintâi. Împătimirea i-a venit de timpuriu, din vremea când era elev de gimnaziu. Ca urmare a acestui parcurs, pornit atât de devreme și desfășurat cu constanță și asiduitate, a dobândit o cultură cinematografică remarcabilă. Ca locuitor al Timișoarei, înainte de 1989 a profitat mult de filmele bune date la posturile de televiziune iugoslave. Regăsim menționate în carte multe dintre filmele care ne-au jalonat viața în acele decenii de comunism, în care supraviețuirea prin cultură era vitală și în care oferta culturală cinematografică de la noi a fost, în multe perioade, destul de precară. Până astăzi informația lui în domeniu a rămas bogată, continuă, la zi. Pierzând eu demult această continuitate, am pierdut destul de multe dintre filmele mai vechi sau mai noi pe care le remarcă Marian Rădulescu. Acum, prin cartea sa, mi-a stârnit dorința de a recupera unele pierderi. (Iată numai câteva titluri care mi-au atras atenția și le-am notat: Umbrele soarelui al lui Mircea Veroiu, Leviatan al lui Andrei Zviaghințev, Hadersfild  al lui Ivan Zivkovic, A opta zi al lui Jaco Van Dormael, Sfârșitul nopții al lui Mircea Veroiu, Detachement al lui Tony Kaye, Simion al deșertului al lui Bunuel, Somnul de iarnă al lui Nuri Bilge Ceylan, Bobby Deerfield al lui Lillian Morelli, Crulic - Drumul spre dincolo al Ancăi Damian...) Dar nu numai filmele bune și realizatorii lor privilegiați vizitează în bună voie și libertate paginile cărții, ci și personaje din filme, în bună  manieră pirandeliană. Dintre cele credibile, desigur. Unul dintre filmele care l-au impresionat în chip deosebit în ultima vreme a fost Ida (2013) al polonezului Pawel Pawlikowski. „Adevărata descoperire a unui film ca Ida nu se face decât în taină, atunci când ești pregătit să vezi și să judeci cu capul tău”. I-a spus în același fel ca filmele lui Bresson și Bergman, în sensul că: „Din când în când, cinematograful te ajută să stră-vezi”. Cât de bine este că există acest din când în când, care validează arta cinematografică!…

Leviatan

S-ar putea spune că cinematograful, din punct de vedere spiritual, este viața lui Marian Rădulescu. Însă, față de alți oameni devotați total unui domeniu, pasiunea lui Marian Rădulescu pentru film nu este una care-l închide, fiind dublată la nivel uimitor de ridicat de alte deschideri spirituale fertile, deosebit de cuprinzătoare: teologie, literatură, filosofie, într-un cuvânt marea cultură generală… Se află în însoțire spirituală cu nume nobile ale culturii. Ca atare, cartea devine și una cu prietenii lui livrești. L-aș menționa pe Constantin Noica, pe a cărui urmă Marian Rădulescu merge, fiind foarte atașat gândirii sale în legătură cu devenirea întru ființă. O binefăcătoare chemare! În tinerețe a avut o mare pasiune pentru James Joyce. Sunt numai două exemple…

James Joyce

Deschizând cartea, pornim, destul de repede, cu autorul „în căutarea icoanei pierdute”. Un gând mai zglobiu ne-ar trimite spre Steven Spielberg și Harrison Ford, cu amuzantul lor film despre Arcă. În cazul lui Marian Rădulescu avem de-a face cu încercarea temerară de a găsi asemănări între arta filmului și icoană, pe urmele spusei unui profesor de limbi clasice, devenit mai apoi monah, la ieșirea de la filmul Născuţi asasini: „Filmul s-ar cuveni să fie ca o icoană, nu-i așa ?...” Da, neîndoios, pe culmile sale cele mai dedicate Adevărului, așa s-ar cuveni să fie. În cazul regizorilor geniali, dublați și de mari conștiințe, chiar reușește.

Aventura

În întreprinderea sa, Marian Rădulescu își însușește conceptul, introdus de Sorin Dumitrescu, de iconicitate a unei opere de artă, a cărei măsură se traduce printr-un „coeficient de iconicitate”, mai mic sau mai mare. În continuare, el încearcă să aplice termenul de iconicitate și în lumea filmelor. Provocarea demnă de atenția unui om deopotrivă preocupat de sfera culturii și de cea a cultului este, cred eu, aceea de a descoperi iconicitatea acolo unde ea nu este evidentă, explicită, ci ascunsă, tăinuită, implicită. În filmele lui Michelangelo Antonioni, ca să dăm o pildă. În icoane pare ușor… Dar, în același timp, cât de ușor derapează de la iconicitate destule „icoane” realizate în vremurile de pe urmă! Ca atare, am putea avea uneori frumoase surprize prin a constata cum „coeficientul de iconicitate” este mai mare în alte părți decât în cele acreditate ca fiind religioase pentru simpla lor abordare tematică, fără a avea virtuți artistice majore.

Umbrele strămoșilor uitați

Dacă Andrei Tarkovski își vedea practicarea artei sale ca pe o rugăciune, apoi, în chip logic, rezultatul ei, filmul, poate fi „ca o icoană”. Marian Rădulescu bine descoperă puncte prin care filmul și icoana se apropie: predispunerea la contemplare, călătorirea spectatorului spre transcendent, îndepărtarea celor indiferenți, deschiderea de drumuri întru teologie… În susținere sunt menționate, într-o listă de elită, unele dintre capodoperele capodoperelor cinematografice, aparținând în principal unor regizori din zona de sus a Panteonului specific, precum Andrei Tarkovski, Robert Bresson, Michelangelo Antonioni, Ingmar Bergman, Federico Fellini, Serghei Paradjanov… Din punctul nostru ce vedere, lucrurile sunt destul de limpezi. Rostul icoanei este acela de a înlesni întâlnirea cu Dumnezeu prin ceea ce teologia numește prezența harică a celui zugrăvit în ea, așadar o prezență efectivă, care, în consecință, să facă mai directă convorbirea cu El. În măsura în care actele culturale, cu osebire cele artistice, reușesc acest lucru, ele se apropie de rolul și rezultatele icoanei. Mai rar pe o cale atât de directă precum în icoane, cel mai adesea pe o cale specifică, aparent mai ocolită, dar în unele cazuri, poate, mai percutantă și mai eficace întru pescuire minunată.

Dragoșs Pâslaru (foto: Dinu Lazăr)

În viziunea corectă a autorului, nu numai facerea de filme poate fi privită precum rugăciunea, ci și lucrarea spectatorului, a iubitorului de cultură adevărat, cel pentru care cultura e vitală, în cazul de față cinefilul conștient de condiția sa spirituală înaltă. El vine spre însoțire creativă cu realizatorul. Tocmai de aceea, Marian Rădulescu țină să pună în evidență triada regizor–film–spectator și rolul ei în plinirea existenței unei opere de artă. (...) Marian Rădulescu se consideră un spectator selectiv, excesiv de selectiv. Dar este drept că, așa cum subliniază: „E nevoie de un anumit simț ca să primești un film – atunci când e film – în ansamblul lui, iar nu pe segmente separate”. Un anumit dar, de fapt, pe care, evident, el îl are. Totodată, pe bună dreptate, remarcă faptul că este nevoie de pregătire pentru a te apropia de film ca poem cinematografic. Structura poetică împlinită dă, în final, valoarea unei opere de artă. Era și viziunea lui Andrei Tarkovski, care se considera, în fondul lucrării sale, mai mult poet decât cineast. Un criteriu important de apreciere este și cel convenit într-o convorbire cu Dragoș Pâslaru, anume că măsura unei opere de artă constă în cât „îți strecoară în suflet dorul după desăvârșire”, „o nostalgie care nu trebuie confundată cu melancolia”. Se poate spune că, prin cartea sa, Marian Rădulescu oferă cititorului  spre ajutor – cu delicatețe, dar convingător – un cod competent de cinefilie, strecurând cititorului un dor bun, care să ducă în continuare, pe căile sugerate, la dorul după desăvârșire.

Andrei Tarkovski

Întreaga carte este străbătută, când în subteran, când la vedere, de asumarea condiției creștine de către autor. Este remarcabilă bogăția de referințe și citate biblice. De altfel, cartea începe abrupt, cu un scurt excurs cu trimiteri teologice, plecând de la credința din popor în legătură cu imaginea lui Hristos aflată pe bobul de grâu, imagine pe care micul Marian n-a aflat-o aievea în copilărie și pe care o caută astăzi în orice peliculă cinematografică majoră. Filmul ca bob de grâu, iată o metaforă care unora li se poate părea riscată, dar, cred eu, este unul dintre riscurile acelea care, bine conduse și asumate, duc la câștig. Și, apoi, cât de frumoasă și cât de penetrantă!...

Marian Rădulescu este mai mult decât un om bisericos, este un om al Bisericii, în sensul conștiinței unei apartenențe la ea și al unei raportări continue la valorile ei acreditate și al unei slujiri a ei cu propriile înzestrări. De aceea, nu e de mirare că un capitol se întitulează „În căutarea unei conștiințe ecleziale”. Este atașat de gândirea lui Christos Yannaras și de poziționarea lui în Biserică. Printre cei agreați și îndrăgiți de el se mai află părinții Pavel Florenski și Rafail Noica. Bune însoțiri! Este un admirator al scrierilor preotului mai rebel, nonconformist, cu unele excese, dar atât de strălucitor și de seducător în gândire și exprimare, Ion Buga, pe care îl citează adesea. Cred că i s-ar potrivi, deoarece gândesc în aceeași manieră, și Olivier Clément, și Mitropolitul Antonie Bloom. În orice caz, Părintele Dumitru Stăniloae… Generice pentru gândirea lui de cinefil creștin ar fi, puse împreună, aceste două aserțiuni: una biblică – „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24) și cealaltă aparținând unui important regizor –  „Ce drum e acela  dacă nu duce la biserică?” (Tenghiz Abuladze, replică la sfârșitul filmului Căința). Un astfel de drum s-ar cuveni să fie un film bun.

Nu o dată, discursul lui Marian Rădulescu devine teologic-sapiențial – nu în chip exterior, ci asumat, însușit. Iată-l, de pildă, atunci când spune, atât de adevărat: „Înțelepciunea (sophia) este pecetea desăvârșirii noastre.”. Ea presupune, printre altele, „deosebirea frumuseții adevărate de frumusețea înșelătoare”. Este provocarea de zi cu zi a oricărui iubitor și frecventator de cultură aleasă. Relația creștină cu arta, evaluarea creștină a artei e una subtilă. Arta bună, împlinită, este în sine o lucrare creștină, dincolo de conștiința autorului sau de aparențe, care pot înșela. Ne mai vorbește în cartea sa despre sensuri, înțelesuri, învățături, despre eu-l lăuntric, despre condiția omului în lumea contemporană și altele asemenea. Sunt și cazuri în care ajunge să fie moralizator. Uneori iese cu totul din aria strictă a filmului, pentru a se cantona în cea a credinței, ca în capitolul despre botez. Este emoționat până la lacrimi de slujba de botez făcută după rânduială, cu implicare mistică. 

Căința

Nu se sfiește să fie critic față de unele derapaje din Biserică, în general cu măsură. (...) Critica este benefică atunci când ea nu devine o obsesie stânjenitoare pentru obiectivitate și, îndeosebi, pentru adevăr. Când nu ajunge să te amărască într-atâta încât să te împiedice a mai vedea binele și frumosul din preajmă.

Lucian Pintilie

Creștinismul lui Marian Rădulescu nu este ideologic, ci unul al valorilor  descoperite și puse în lucrare. Vedem asta și din felul în care analizează și receptează filmele unor cineaști importanți (și buni!) care au exprimat adesea public poziții tranșante în spijinul extremei stângi. În acest sens, exemplară pentru decriptarea profundă a filmelor este aceea pe care o face în legătură cu scurt-metrajul Despre originea secolului XX al lui Jean-Luc Godard. (...) Un alt caz este cel al lui Pier Paolo Pasolini, care chiar dacă târăște după sine o mulțime de păcate morale și spirituale, rămâne un cineast de primă clasă, deloc lipsit de onestitate în practicarea meseriei sale. De altfel, filmul său Evanghelia după Matei rămâne până astăzi cel mai izbutit și cel mai apropiat de realitatea spiritual-istorică dintre toate încercările pe această temă, a vieții lui Iisus.

Jean-Luc Godard

Nu abandonează viziunea creștină nici în cazul unor mari regizori apreciați și îndrăgiți de el. Astfel, critică, pe bună dreptate, ideologia existențialistă a lui Bergman. Îndeosebi când ea are legătură cu Dumnezeu și cele ale Lui. (...)  Se potrivește pentru el ceea ce Marian Rădulescu spune că a găsit chiar și în Procesul lui Kafka: o pâlpâire de nădejde. (...)

A șaptea pecete

Autorul este sedus de discurs și aderă la concepția eclezială ale unui convertit la ortodoxie, Frank Schaeffer, pe care-l descoperă prin două cărți: Sham Pearls for Real Swine (Mărgăritare false pentru porci adevărați) și Why I am a Atheist Who Believes in God. How to Give Love, Create Beauty and Find Peace (De ce sunt un ateu care crede în Dumnezeu. Cum să dăruiești dragoste, să creezi frumusețe, să afli pacea). Franck Schaeffer, om catalogat de mulți a fi „o ciudățenie mistică”, se apropie de ortodoxie văzând „liberalismul galopant din bisericile protestante și romano-catolice”. (...) Crezul lui este acela că viața nu este „un pas spre un loc mai bun”, e însuși „locul mai bun, aici și acum”. Și se cuvine trăită ca atare.

Mi se pare că exigența sa creștină merge uneori prea departe (tocmai atunci când mă așteptam să fie mai înțelegător). Anume, mă gândesc că este nedrept cu Eugenia din Nostalghia, punând-o în oglindă cu Maria, soția lui Andrei, și văzând în ea numai o bella donna. Cred că este un personaj cu structură mai complexă. În susținerea mea îl aduc pe însuși regizorul filmului, cu scena aceea din vis, în care soția sa, Maria, se îmbrățișează cu Eugenia, într-o definitivă și salvatoare împăcare. Frumusețea Eugeniei este frumoasă și de recuperat, dincolo de estetismul ei. În fond, ea nu este decât o ființă singură, singură de tot, care nu-și găsește locul lângă Dumnezeu, dar nici cultura nu-i ajunge. Ca atâția oameni ai zilelor noastre acuză o lipsă tragică de iubire, de tandrețe. Rătăcește în căutarea ei și nu o află, incapabilă să vadă drumul bun care duce la ea, chiar și atunci când se află în apropierea lui. Sigur că este și ea vinovată, dar nu numai ea, ci și cei din jur, care nu reușesc să fie destul de convingători.  

Nostalgia

Se arată preocupat de o temă mai arar pusă în dezbatere: muzica în film și muzica de film. Un capitol este dedicat anume, dar aflăm remarci consistente și în alte capitole. Filmul i-a fost cale spre întâlnirea cu muzica. De pildă, l-a descoperit pe Vivaldi prin muzica lui Georges Delarue din Mica romanță. (...) Este un foarte bun cunoscător și un mare iubitor al muzicii lui Adrian Enescu, care cu numeroasele sale muzici de film, „extrem de personale, de speciale, de ireale”, i-a fost „călăuză către Împărăţia Muzicii”. Mărturisește cum muzicile acelea ajunseseră să-l obsedeze și suferea de adrianenescomanie. Le asculta și le fredona „în buclă”. Basorelieful-lui, poem-pop pe versuri de Ioan Alexandru, îi consacră un întreg capitol. Îl consideră un poem iconic, un poem-mărturie cu profunde implicaţii eshatologice. Înțelege prin mijlocirea lui, pe urmele lui Ioan Alexandru, că Patria este comunitatea sfinţilor. Demnă de primă atenție la Adrian Enescu mi se pare a fi sublinierea faptului că uneori muzica poate deveni un personaj al unui film și că el asta își dorește. 

Marian Rădulescu este (și) un militant al redescoperirii valorilor reale ale filmului românesc, deloc puține, deloc neglijabile, în ciuda a ceea ce cred mulți spectatori superficiali. Aflăm în carte numeroase referințe la filme românești cu adevărat bune, dintre care unele îl obsedează pe autor și revine la ele adesea. Șirul de regizori care au produs înainte de 1989, agreați artistic de autor, este destul de lung: Mircea Săucan (în primul și în primul rând), Lucian Pintilie, Victor Iliu, Manole Marcus, Iulian Mihu, Dan Pița, Mircea Veroiu, Mircea Danieluc, Alexandru Tatos, Iosif Demian… (...) Cele de după 1989 se confruntă cu alte probleme, dar îndeosebi cu gustul pervertit al publicului, îndopat până la dependență nocivă cu „filme americane” (vorbesc de gen, nu neapărat de țara producătoare).

Meandre

Privite cu distanțare în timp, filmele românești realizate în perioada comunistă își dezvăluie și virtuțile, și limitele. Ca opere de artă vedem cum unele dintre ele rezistă destul de bine și privim cu destulă mirare posibilitatea realizării lor în epocă, în ciuda ochiului atât de vigilent ideologic al partidului. Pe de altă parte, putem observa că și multe din filmele proaste din punct de vedere al artei cinematografice din acea vreme capătă acum anumite veleități și le vizionăm cu destulă bunăvoință, uneori cu interes și plăcere, fie pentru jocul unor actori minunați, fie pentru un anumit caracter documentar pe care-l capătă. De pildă, poți să vezi cum arăta un oraș acum câteva decenii, cum se îmbrăca lumea, cum gândea în cele mărunte ale vieții cotidiene etc. În fine, poți recupera vizual o întreagă atmosferă și un context civic în care ai trăit și care ți s-au șters în mare măsură din memorie. 

Cel mai drag film lui din vremea mai veche pare să fie Concurs (1982) al lui Dan Pița, pe care îl consideră „un jurnal cinematografic al fericirii”. Și o demonstrează cu argumente plauzibile. Este un film cu adevărat de o mare profunzime psihologică și excelent realizat, care mi-este și mie foarte aproape. Cei mai mulți din cei pe care-i cunosc, din cei cât de cât preocupați serios de arta cinematografică și cât de cât pricepuți, tind să pună într-un astfel de top sui-generis pentru perioada comunistă Reconstituirea lui Lucian Pintilie. Și au și ei rațiunea lor și dreptatea lor. Pentru vremea din urmă, preferatele lui Marian Rădulescu sunt După dealuri al lui Cristian Mungiu și Aferim! al lui Radu Jude. (...) După dealuri mi se pare mai izbutit, mai împlinit. Regizorul nu vrea să spună mai mult decât pătrunde și decât cunoaște, caută să fie onest (ceea ce Andrei Șerban nu mi se pare a fi reușit în montarea sa dramatică privind același eveniment, plecând de la aceeași sursă, cartea Tatianei Niculescu Bran). Și, prin sensibilitatea sa, ferind-o de prejudecăți, surprinde destul de mult. De aici o anumită simplitate, o anumită uimire, o anumită empatie cu personajele, o căutare, care dau filmului o delicată forță artistică și fac ca el să te urmărească benefic la ieșirea din sală.

După dealuri

În ultima vreme, Marian Rădulescu pare de-a dreptul sedus de Aferim!, pe care-l recomandă cu fervoare și entuziasm. De la el, oarecum retroactiv, recuperează bucuria pentru întreaga filmografie a lui Radu Jude. Un capitol este dedicat analizei, pe scurt, a filmelor sale. (...)

Aferim!

Unul dintre lucrurile cele mai pur fermecătoare ce reiese din această carte, unul extrem de benefic pentru autor, dar și pentru cititor, este însoțirea și, aș zice, prietenia sa spirituală cu Nicolae Steinhardt. Prietenie primă, venită din afara lumii filmului, dar poate primă chiar și luând-o în considerare pe aceasta. Consideră Jurnalul fericirii o „călăuză spre viața transfigurată de dreapta socotință”. Marian Rădulescu ne redă câteva episoade savuroase culese din scrierile lui Nicolae Steinhardt. (...) Ne mai amintește Marian Rădulescu și despre viziunile profetice ale lui Nicolae Steinhardt în legătură cu lumea care ne așteaptă, atât de existențial dramatică, o lume care a început deja să fie. Lumea la care se referea și Domenico în Nostalghia: „Ce lume e aceea în care un nebun a ajuns să-i învețe pe oameni cum să trăiască?” Ne ducem cu gândul imediat la spusa Apostolului Pavel: „Dacă-ntre voi i se pare cuiva că-i înţelept în veacul acesta, să se facă nebun ca să devină înţelept. Că înţelepciunea lumii acesteia nebunie este în faţa lui Dumnezeu;” (1 Corinteni 3, 18-29).

Nicolae Steinhardt

Un lung capitol, un excelent capitol, cel mai consistent, întitulat inspirat „Călăuza”, este dedicat lui Andrei Tarkovski, hermeneuticii filmelor sale. Marian Rădulescu este îndrăgostit frumos de inegalabilul regizor rus și probabil că asta mă leagă de el în primul rând. Andrei Tarkovski este pentru Marian Rădulescu mai mult decât primus inter pares, este chiar singularis primum. Într-un fel, cartea aceasta este o carte pentru tarkovskieni. În legătură cu episoade și scene din filmele lui Andrei Tarkovski, Marian Rădulescu are observații de detaliu, de finețe, revelatoare. Minunatul regizor ar fi mulțumit să-i citească comentariile și interpretările. Oriunde ar fi, în fapte de viață sau printre filme, autorul se întoarce cu gândul mereu la Andrei Tarkovski. Constituie referința supremă, chiar și atunci când cele analizate se află la o mare distanță valorică și spirituală de această referință. (...) Are dreptate și atunci când vede cum: „Călăuza este o serioasă piatră de poticnire”. Sensul este cu referință biblică, desigur. Ca și acolo, pentru foarte mulți piatra de poticnire este chiar Piatra din capul unghiului – Hristos. Ca atare, filmul acesta „se lasă deslușit de oricine îl privește dornic să descopere posibilitățile de expresie oferite de cinema unui cineast neobișnuit, dornic să filmeze nevăzuta nostalgie după copilărie, iubire, poezie”. Se lasă și … nu se lasă, aș spune. Taina se întrevede, se străvede, dar nu se epuizează. 

Călăuza

Ultima parte a cărții este constituită de un jurnal (datat) prilejuit de moartea mamei, ființa cea mai apropiată de autor. I-a legat o relație specială, de o mare intensitate. Raportarea la mama sa se face cel mai adesea aici, în carte, prin filme, prin scene din filme și prin diferite mame din filme. Jurnalul acesta al lui Marian Rădulescu devine, în aceste pagini, foarte filmic. Zilele acelea, pline de încercări și trăiri sufletești intense și aparte, îi prilejuiesc reflecții cu caracter filosofic în raport cu moartea. Descoperă după moartea ei, cu surpriză, tot felul de notații de mare delicatețe și profunzime, nebănuite. Cele mai multe, având legătură cu poezia! Caută mângâiere la monahul Valerian (fostul actor Dragoș Pâslaru), care-i spune acest lucru excepțional și mângâietor: că restul, după moarte, după epuizarea celor ce le presupune ea în imediat, nu este durere, ci bucurie. Într-un fel, până la urmă, cartea, precum Oglinda lui Tarkovski, este un omagiu delicat pentru mama sa, adesea prin intermediul filmelor. Ca și acela, își visează adesea mama. Este urmărit parcă până la obsesie de umbra ei duioasă. Îi datorează, între altele, și faptul că „i-a netezit sufletul spre întâlnirea cu filmul”. Acum se gândește la ea cu bucurie. (...) Marian Rădulescu crede că nu suntem singuri pe pământ, că cei plecați ai noștri trăiesc, într-un fel tainic, cu noi: „Suntem împreună cu ai noștri până la capăt și chiar dincolo de capăt”.

Mama și fiul

Pseudokinematikos 3 este o carte cu final deschis (probabil spre Peudokinematikos 4) sau, mai bine spus, fără final. Așadar: Va urma! Să închei gândurile mele cu această înțeleaptă și dătătoare de nădejde observație a autorului: „Frumusețea se găsește aici, pe pământ, sub formă de oaze la care ajung (și din care se hrănesc) doar cei mult răbdători.” În același timp, într-un anume fel, și mult nerăbdători. Căci este vorba despre Frumusețea aceea despre care ne spunea Fiodor Dostoievski, despre Iisus Hristos. 

Paul Slayer Grgoriu despre Pseudokinematikos 3

După ce am terminat de citit Cronicile Vulpii. Amintiri din liceul anilor 90 de Paul Slayer Grigoriu, mi-am dat seama - o dată mai mult - că împărtăşesc cu Paul un quest - o căutare - ale cărei traiectorii ne unesc în câteva puncte esenţiale: fascinaţia pentru Ulisele lui James Joyce, pentru filmele lui Woody Allen şi Oliver Stone, pentru opera pop-rock Jesus Christ Superstar, pentru filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri. Şi, desigur, pentru Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt. Sau, mai exact, pentru un anume tip de aşezare în Biserică - prin dezvoltarea şi cultivarea unei "conştiinţe ecleziale", iar nu prin manifestarea unei "religiozităţi" obsedate de "semne" şi "minuni". Îi mulţumesc pentru prietenia sa şi pentru predoslovia de la volumul al 3-lea Pseudokinematikos. Între viaţă şi filme, ce urmează să apară la Editura Filos din Bucureşti:

„Filmul va începe în cinci secunde, a anunţat vocea impersonală. Toţi cei care nu au locuri vor aştepta următoarea reprezentaţie. Am intrat în şir indian, încet, apatici în sală. Auditoriul era mare şi tăcut. Ne-am aşezat, s-a întunecat, iar vocea a continuat: programul din această seară nu e nou. Aţi văzut şi aţi revăzut acest spectacol. V-aţi văzut naşterea, viaţa, moartea, de restul vă amintiţi. Aţi avut parte de o lume bună când aţi murit? Suficient de bună încât să se facă un film după ea?"

Cuvintele lui Jim Morrison au trezit în mine conştiinţa adormită de cinefil. Folosesc acest cuvânt în lipsă de altceva, pentru că nu-mi place asocierea lui cu erudiţia seacă într-ale filmului. „Poezia autentică este greu de realizat, pe când erudiţia se dobândeşte mult mai uşor", scria odinioară în jurnalul său părintele Alexander Schmemann. Şi tocmai această poezie, aşa cum se rosteşte ea prin film, mi-a fost dezvăluită de Marian Sorin Rădulescu. L-am cunoscut – cum altfel? – prin intermediul unui film. Scrisesem o recenzie de nespecialist la După dealuri, lui i-a plăcut şi de aici a crescut o legătură prin corespondenţă, apoi şi faţă către faţă. A fost un prim semn că cinematograful poetic, uman, real, e generator de asemenea întâlniri, fereastră către alţii, către sine şi, poate, către Însuşi Dumnezeu. Am citit primele două volume din Pseudokinematikos, iar la al doilea lectura a fost însoţită de vizionarea filmelor pe care Marian Rădulescu mi le punea cu generozitate la dispoziţie. Încet-încet, am învăţat să desluşesc această poezie din spatele peliculei însă, mărturisesc, de multe ori, imediat după ce se termina filmul, alergam la recenzia din carte sau de pe blog. Aşa s-a format şi propria mea grilă de lectură, mereu atentă la îndemnul din volumul pe care îl ţineţi în mână: „A scrie despre un film cu spirit de fair play presupune o dorinţă sinceră, temeinică, de a-i desluşi accentele şi limbajul cinematografic, de a înţelege filmul precum este, iar nu aşa cum – datorită ideilor noastre preconcepute – ni se pare nouă că ar fi. A te apropia obiectiv de un film, a descoperi filmul aşa cum este (adesea în urma unor vizionări repetate, a unei îndelungi documentări) presupune o împreună-lucrare, o co-participare la actul creaţiei. Se formează astfel o triadă: regizor – film – spectator."

Nu vă aşteptaţi să găsiţi în cartea de faţă o serie de recenzii cu aer didactic! Şi nu vă aşteptaţi să fie vorba doar despre cinematograf. Marian Rădulescu are viziunea unitară care face din orice iubitor de artă un artist la rândul său, un om care se împărtăşeşte de frumos în toate aspectele vieţii şi de aceea nu creează diviziuni artificiale. Pseudokinematikos 3 este mai degrabă un jurnal – atât personal, cât şi de idei – în care filmul joacă rolul de revelator. Cultura extrem de vastă a autorului ne duce de la capodopere recunoscute aproape unanim până la mici bijuterii ascunse sub colbul ideologic sau conjunctural, cărora însă, cu pricepere de meşteşugar, le este scoasă la iveală strălucirea ascunsă. Se face vorbire despre Tarkovski, Bergman, Mircea Săucan, Dan Piţa, dar şi despre obscurul Viaţa nu iartă al lui Manole Marcus şi Iulian Mihu, film uitat şi uneori desfiinţat (de pildă, într-un comentariu acid al lui Cristian Tudor Popescu), căruia Marian Rădulescu nu se sfieşte să-i scoată la iveală doza de sensibilitate poetică profundă şi – doar superficial – ascunsă de propagandă.

Fascinantă este însă permanenta reîntoarcere la punctele definitorii ale „creşterii”  cinematografice a autorului şi a unei întregi generaţii de cinefili, o revenire permanentă la „zona” din Călăuza lui Andrei Tarkovski, imagine a Împărăţiei aflate înăuntrul fiecăruia dintre noi, dar care, după cum ne învaţă Hristos, „se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea”. Iar această silinţă, văzută ca lupta cu propriile slăbiciuni, îşi găseşte în arta adevărată, „proptele”. Avem aici propriile noastre proptele care să ne lumineze înţelegerea din întunericul sălii de cinematograf, fie că vorbim despre filme luate separat fie că sunt creionate schiţe de portret: Tarkovski (veşnicul, mult-iubitul), Mircea Daneliuc sau Radu Jude. Sunt redate întâlniri faţă către faţă – cum e cea cu fostul actor, astăzi ieromonah Dragoş/Valerian Pâslaru – şi/sau în duh: cu convertitul Frank Schaeffer, cu nonconformistul teolog ortodox Christos Yannaras şi, mai presus de toţi, cu Nicu Steinhardt, „monahul cinefil”, a cărui interpretare integratoare a culturii străbate şi din scrisul şi înţelegerea lui Marian Sorin Rădulescu. De fapt, autorul nostru adoptă chiar şi o „viclenie” a lui Steinhardt care, repetând mereu că nu este critic literar profesionist, ne oferă, la adăpostul „amatorismului”, unele dintre cele mai vii pagini de lectură avizată a literaturii de la noi şi de aiurea. Tot astfel se procedează şi în cartea de faţă: cheia câte unui film ne este livrată laolaltă cu amintiri vii despre prima vizionare, meşteşugul artistic este pus în legătură cu meditaţii asupra vieţii, a morţii şi a marilor întrebări, accentele polemice – care nu lipsesc, o mărturisesc, nici din corespondenţa pe care o port cu autorul – duc înapoi la câte un cadru memorabil, într-o îmbinare lipsită de preţiozitate şi, ar spune unii, de rigoare, dar tocmai de aceea vie şi autentică. Pseudokinematikos 3 este scrisă într-un stil viu, aproape oral, ca o convorbire în care se revine la subiecte abandonate temporar, se cotrobăie în bibliotecă după un citat, se fac pauze de cugetare, se divaghează creativ şi se dialoghează aprins. Am avut, cât am citit cartea, sentimentul prezenţei autorului în acelaşi spaţiu cu mine, am căutat răspunsuri la problemele ridicate, în memorie şi prin cărţi, i-am scris nu o dată. Şi m-am oprit de câteva ori să adâncesc cele citite, să le las să rezoneze liber în mine.

Ultima parte a cărţii este închinată despărţirii – de fapt, împreună-trăirii în alt plan – de cea care i-a dat viaţă autorului şi i-a deschis ochii (şi) spre frumuseţile peliculei. Şi aici, imaginile agoniei – o agonie dureroasă, dar senină – se suprapun cu secvenţe din filme. Este poate împlinirea acelui ideal exprimat de Tarkovski, ca filmul să devină rugăciune. Iar finalul, deschis, evident, ca orice final din viaţa aceasta, este însuşi un crescendo care încă îşi aşteaptă punctul culminant. Ultima replică din Ulise de James Joyce, mult-iubit de autor, dar compătimit pentru rătăcirea sa în cursa unui trist demonism, ultima replică din filmul Meandre, de Mircea Săucan – deja aici un strigăt de speranţă – încheie, nu triumfător, ci smerit-încrezător şi acest nou volum din Pseudokinematikos, ca un răspuns peste ani, la întrebarea lui Jim Morrison: „Da!”!

Paul Slayer Grigoriu

Alchimia iubirii cu de-a sila

Cristi Puiu

Ceea ce pe unii îi deranjează în principal - cred - la filme ca Reconstituirea; Casa dintre câmpuri; La capătul liniei; Concurs; Croaziera; O lacrimă de fată; Secvențe; Vânătoare de vulpi; Faleze de nisip; Sfârșitul nopții; Balanța; O vară de neuitat; Patul conjugal; Senatorul melcilor; Prea târziu; Terminus paradis; Niki & Flo; După-amiaza unui torționar; Marfa și banii; Moartea domnului Lăzărescu; Hârtia va fi albastră; 4 luni 3 săptămâni și 2 zile; Aurora; După dealuri; Poziția copilului; Eu când vreau să fluier, fluier; Principii de viață și, în ultimul an, Aferim și Un etaj mai jos, este așa-zisa viziune (cel puțin) „ambiguă” asupra răului și asupra „specificului național”. Personajele care, în acele filme, nu sunt eroi și nici anti-eroi, nu „suferă” - spun ei -îndeajuns. Nu sunt „pedepsite” (de regizor) îndeajuns. Sau, altfel spus, nu „se vede” așa cum ar trebui (chiar: cum ar trebui: care este rețeta - unica, singura, irepetabila?) hăul (=iadul) în care aceste personaje ambigue de „nici eroi, nici antieroi” sfârșesc. Cred că numai cineva cu o foarte sigură pe sine viziune asupra binelui și răului, asupra liniei despărțitoare între bine și rău (care, spune Soljenițân, e chiar în inima omului), asupra pedepsei primite „în veșnicie” pentru ceea ce - în cel mai bun caz - putem numi „ratare existențială”, se poate erija într-un judecător atât de nemillos. Iar astfel de judecători, desigur, își definesc poziția în numele lui Dumnezeu, Bisericii, Neamului etc. Și se mulțumesc, la o adică, să vadă și să răspândească dulcegării și povești moralizatoare, „educative”. Vorba plutonierului din Reconstituirea: ca să vază poporul unde duce beția și să tragă concluzia.
Și mai e ceva: neputința de a concepe - ca sugestie dramatică - spleenul, depresia, vidul existențial și, în ultimă instanță, iubirea ca dar. Să fie iubirea (de Dumnezeu, aproapele, de Biserică, de neam etc.)  o obligație? O constrângere? Dar asta spuneau și propagandiștii partidului unic și ai statului totalitar. (Evident, nu luau în calcul nici Biserica, nici pe Dumnezeu, care - tot la comandă - trebuiau repudiați.) Să fie atât de greu să descoperi credința acolo unde nu mai e „nici elin, nici iudeu, nici grec” - adică în Hristos pur și simplu? Fără drapele și moralisme? Se vede că da. Și nu, chiar nu vreau să vorbesc despre un „creștinism fără de Biserică și fără popi”. Atâta doar că tot mai des mi se pare că e grea, cumplit de grea „mântuirea” de „religiozitate” prin deprinderea unei „conștiințe ecleziale”. Pr. Ioan Buga: „De aceea trebuie să vină Hristos a doua oară: să ne mântuie de „creștinism”!”
Cam prea mulți „cardiologi” de ocazie, gata mereu să-ți disece inima ca să-ți arate că - a ta, niciodată a lor! - ascunde putregi. Nădăjduiesc că există - știu că există! - și altfel de preoți, de învățători, de duhovnici. Care să deslușească, de exemplu, într-un film ca Aurora lui Cristi Puiu, autoportretul unui om viu care caută, care-și pune întrebări asupra a ceea ce este și asupra a ceea ce nu este. Personajul său - puternic afectat de un divorț, sfâșiat lăuntric de imposibilitatea de a (se) comunica - știe prea bine că viața nu trebuie musai să fie complexă, dar nici simplistă. Este un om care - înainte de a fi paranoic, bolnav mintal etc. - resimte acut o anume nostalgie după un paradis pierdut - copilăria, familia, femeia iubită, tatăl plecat prematur la cele veșnice.
În ceea ce mă privește, aștept cu multă încredere filmele românești (de Cristian Mungiu, Radu Jude, Cristi Puiu, Marian Crișan, Corneliu Porumboiu, Călin Netzer ș.a.) care se anunță pentru 2016-2017. Nu știu dacă voi apuca să le văd într-o sală de cinema (așa cum mii și mii de spectatori de world cinema din toată lumea vor putea, acolo unde mai sunt cinematografe de artă, festivaluri, cinemateci) pentru că cetatea mea, ca și țara mea - nu-i așa, ortodoxă și pământ românesc - nu are nevoie de ele. Dar se pricepe să pună în vitrină - obicei bine dezvoltat la scară planetară - filme-conservă. Acum e în construcție un complex cu 13 săli de lux, dacă am înțeles bine. Cu fițe, senzații tari, efecte speciale și repertoriu american 100%, desigur.

Cumințenia copiilor sub asaltul smintelilor domestice - Toată lumea din familia noastră

La premiera din 2012, nu am dorit să văd la cinema Toată lumea din familia noastră – între altele – datorită prezenței, pe afiș, a trei actori distribuiți invariabil (credeam eu) în roluri caricaturale, chiar cabotine. Mi-am zis: nu mă duc să-i văd pe Stela Popescu, Alexandru Arșinel și Tamara Buciuceanu cum se scălâmbăie. De aceea am evitat să merg, cu trei ani înainte, și la Cea mai fericită fată din lume (unde joacă Vasile Muraru), debutul în lung-metraj al lui Radu Jude. Nu știam atunci cât mă înșel ... Între timp (imediat după ce am văzut Aferim), am luat la rând – și de mai multe ori – fiecare film de Jude, inclusiv scurt- și mediu-metrajele sale. Merită cu prisosință.

Mihaela Sârbu și Șerban Pavlu

Acum pot să urmăresc cu sufletul la gură, iar și iar, Toată lumea din familia noastră, chiar dacă îl știu aproape pe de rost. Sigur, felul în care – pe parcursul unei dimineți – se precipită evenimentele în această „familie lărgită” (ea și actualul iubit, fetița ei cu fostul ei soț, mama ei, părinții fostului soț) poate părea „exagerat”, „bolnăvicios” sau chiar străin de „specificul românesc”. Am auzit – pe unii, pe alții – că, datorită „violențelor domestice” arătate „explicit”, n-au putut să ducă filmul până la capăt. Socotesc însă că efortul regizorului merită cercetat cu atenție și răbdare. E drept, nu se întâmplă în fiecare zi și în fiecare oraș ca – „din prea multă dragoste” – un tată furios să-i lege fedeleș pe fosta sa nevastă și pe actualul ei partener (iar acestuia să-i tragă, în prealabil, o mamă de bătaie). Și totul sub privirea îngrozită a fiicei sale (excelentă performanța actoricească a fetiței, de numai 5 ani, Sofia Nicolaescu) și a fostei soacre împăciuitoare. Dar dacă „exagerarea” nu e întâmplătoare? Dacă această furtună domestică poartă cu ea – la fel ca scurt-metrajul lui Jude, Alexandra – semnele unor „principii de viață” (apropo și de filmul lui Constantin Popescu jr.) fără nicio temelie? Așa cum, de altfel, încercau să sugereze și cele mai izbutite filme realiste românești realizate în anii când pe ecran nu aveai voie să prezinți orice, când nu aveai voie să rostești orice, astfel că autocenzura și, uneori, refugiul în narațiunea espopică, devenea o necesitate.

Sofia Nicolaescu și Șerban Pavlu

Ceea ce impresionează, în cinema-ul practicat de Radu Jude, este „locul geometric” – imparțial, deloc „educativ” la modul explicit – pentru care optează regizorul-(co)scenarist. De acolo – sub tot felul de variațiuni – aduce în atenție, iar și iar, aceeași temă: cumințenia copiilor sub asaltul smintelilor din vorba și fapta „celor mari”. Îți trebuie însă o anumită dispoziție sufletească ca să-i descoperi filmele și să te bucuri de ele. Decupajul său ficțional din cotidian te solicită să găsești – tu, pentru tine – răspuns la câteva întrebări existențiale: ce mai înseamnă o familie? dar iertarea? în ce măsură afectează legea (într-un sens sau altul) buna înțelegere dintre oameni? Și încă ceva. Devorarea domestică din acest film nu se întâmplă în vid, actanții – Otilia (Mihaela Sârbu) și Marius (Șerban Pavlu) – nu sunt oameni fără identitate spirituală, „fără niciun Dumnezeu”, „liber-cugetători” la modul asumat. Otilia poartă o cruciuliță de aur la gât. Marius, care e certat de fosta soacră („Ziceai că ești cu budhiștii, cu pacea, cu Dalai Laca ăsta!”), îi reproșează Otiliei: „Nu m-ai trădat numai pe mine, L-ai trădat și pe Iisus Hristos!”. Pledoaria sa – inclusiv felul în care încearcă să-și justifice în fața fostei soacre violența („Să știi că și Dalai Lama recunoaște că sunt situații când n-ai ce să faci, trebuie să folosești violența. Da... Până și Iisus i-a biciuit pe zarafii din templu...”) – ar fi de râs (Dalai Laca, adică Dalai Lama) dacă n-ar fi de plâns. Citit astfel, Toată lumea din familia noastră oferă imaginea unei lumi în care spiritul e în adormire, unde însăși rațiunea de a fi (de presupus reprezentată de un calendar bisericesc pe un perete de bucătărie și de un tablou religios sentimentalist pe un perete de sufragerie în casa părinților lui Marius, de cruciulița de la gât, de discuția dintre tată și fiică despre moarte și judecata de apoi, de nevoia de bună înțelegere între oameni, de scurta discuție între părinții lui Marius despre fatalism-Dumnezeu) pare uitată.

Șerban Pavlu și Gabriel Spahiu

Filmul lui Jude este un strălucit tur de forță regizoral (dar și la nivel de imagine, dialoguri, interpretare actoricească, montaj), însă – la fel ca, de exemplu, ultimele filme de Lucian Pintilie, la fel ca primele filme de Mircea Daneliuc sau ca filmele ultimilor ani regizate de Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Muntean sau Călin Netzer – nu-și propune să fie „pilduitor”. Cei care caută în el „specificul românesc” și resemnarea (sau împăcarea) de tip mioritic ar putea fi dezamăgiți. (Chiar așa: care anume este „specificul românesc” în cinema, care sunt elementele „străine” ce amenință să-i strice „omogenitatea”?) Spectatorii care, însă, doresc să descopere un demers regizoral  consecvent ideii de a alătura comedia și drama până la suprapunere totală, de a gândi fiecare cadru și replică, de a invita la reflecție, îl vor iubi.