De fiecare dată, o revelaţie - Reconstituirea

Undeva, într-un orăşel de provincie, doi tineri absolvenţi de liceu (George Mihăiţă şi Vladimir Găitan la debutul în cinema, niciodată depăşit de atunci) se încaieră după ce s-au îmbătat la o cârciumă. Autorităţile le promit scăparea de pârnaie în schimbul realizării unui film pentru tineret „ca să vază tot poporul unde duce alcoolul” – o reconstituire cât mai „realistă” a „faptelor imorale” săvârşite. „Regizorul” reconstituirii (ce se va termina tragic pentru unul dintre tineri) e când Miliţianul (Ernest Maftei), când Politrucul (Ştefan Moisescu), când Operatorul (Niki Wolz) – totul sub atenta supraveghere a Procurorului (George Constantin), vedeta locală. 

Dar mai e ceva: personajul zurnagiului (interpretat de Mihăiţă) este total neadaptat la sistem. Nu pare să aibă un domiciliu stabil, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, un parazit, un coate goale şi o haimana. Este un „câine de pripas”, un „nebun pentru (întru) libertate” (Steinhardt: soluţia a doua a ieşirii dintr-un univers concentraţionar.) Autorităţile îl-ar putea oricând închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar „le scapă”. Pentru că e slobod la gură şi dă glas celor mai primejdioase anecdote, pentru că nu ştie ce-i respectul şi toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte şi rosteste adevăruri pe care ceilalţi nu şi le pot ingadui, e singurul personaj liber, liber, liber al Reconstituirii. Şi tocmai el va fi răpus – chiar dacă indirect – de sistem. Ori asta nu i se putea ierta lui Pintilie. 

Am văzut Reconstituirea întâia oară în 1990 – anul zero al emanicpării de sub utopia comunistă. Până atunci îmi atrăseseră atenţia, ca elev de liceu, doar filmele născute din „mantaua” Reconstituirii: ale lui Mircea Daneliuc (Croaziera, Proba de microfoni), Alexandru Tatos (Mere roşii, Casa dintre câmpuri, Secvenţe, Fructe de pădure), Iosif Demian (O lacrimă de fată), Dinu Tănase (La capătul liniei) şi Andrei Blaier (Ilustrate cu flori de câmp). Ele reprezentau maximul de atitudine civică, de protest şi „dizidenţă” într-un stat poliţienesc, aşa cum era România anilor 70-80 (şi nu numai). Concurs, Faleze de nisip, Pas în doi (tustrele în regia lui Dan Piţa), Meandre, 100 lei (Mircea Săucan), Glissando (Mircea Daneliuc) şi Sfârşitul nopţii (Mircea Veroiu), filme contestatare şi ele, aveau – au – un alt suflu, o altă arhitectură, degajă o altă stare. Sunt filme-poem (aproape „mesianice” – vezi Concurs), spre deosebire de filmele-reportaj (fruste, minimaliste, de tip „ciné-vérité”) din prima categorie.

Am revăzut Reconstituirea, nu mai ştiu a câta oară, douăzeci de ani mai târziu. Mi s-a părutÎ încă o dată, o cronică uluitor de vie a unei epoci. Asta poate şi pentru că atunci, în 1989, nu s-a schimbat – vorba actorului Marin Moraru – niciun macaz. „E greu să schimbi macazul” – ofta el într-un interviu pentru TVR, în prima sa apariţie pe ecranul televiziunii naţionale după 30 de ani.

Puţin spaţiu media ocupă, în România (de dinainte sau de după „macazul” neschimbat, numit 1989), personajul Profesorului (Emil Botta) din Reconstituirea. De neuitat ultimul cadru în care apare în film: după ce a vomitat crema de mandarine pe care o pronunţă silabisit („O-rien-tal”) şi o consumase exagerat, este luat şi dus în jeep-ul Miliţiei, ca să-şi revină. Din ordinul Procurorului, care – aflăm de la agramatul Miliţian – e „pâniea lui Dumnezeu” de bun. I se vede numai o parte din chip, privind în gol spre geam. Ai impresia că nu este într-o maşină, ci într-o celulă, căutând – împietrit şi absent – să străpungă cu privirea geamul maşinii-puşcărie. Şi România era toată, atunci (acţiunea filmului se petrece în 1961), o imensă puşcărie – nu atât pentru infractori „de drept comun”, cât mai ales pentru cei „indezirabili” politic.

La finalul Reconstituirii iese de pe un stadion însuşi boborul. După înfăţişare şi purtări ai zice că ies cu toţii (suporteri ai echipei locale de fotbal) din rărunchii pământului, din subterană. Ei sunt cei care, fără nicio oprelişte, au ajuns să populeze ecranul TV pe care – fiindcă în România exista pe vremea aceea doar un singur canal de televiziune, un singur partid politic la conducere – vedem că scrie cifra 1. Astăzi nu mai stă nimeni să numere posturile de televiziune, însă uniformizarea (prin vulgaritate şi coborârea de nestăvilit a pragului decenţei) e generală. Această masă brută „însetată de sânge” (şi care, mai spunea Ceauşescu în 1969 – când a interzis Reconstituirea – „prezintă denaturat poporul nostru”) îl ovaţiona, slugarnic, pe Procurorul însoţit de secretarul de Partid.

Personajul Profesorului (cu toată aristocraţia spiritului pe care-o reprezenta) se regăseşte din ce în ce mai greu în societatea românească de azi. Dar mulţimea gregară (întreţinută de „proteze mintale”, după cum se exprima, după 20 de ani de exil în occident, operatorul filmului, Sergiu Huzum) avea să devină, peste ani, „materie primă” şi o veritabilă „mină de aur” pentru atâtea şi atâtea emisiuni televizate de tip reality show care au otevizat întregul spaţiu audio-vizual. Ei sunt, acum, vedetele mass media.