sâmbătă, 23 aprilie 2011

Betegszoba

Joia Mare
Uimitor ce destine congruente au, pe anumite porţiuni (şi în hotărâtoare momente), mama şi Raluca. Anul trecut, exact în aceeaşi zi, au fost operate. În Joia Mare, anul trecut, Ioan a bătut la porţile acestei lumi, nemaidorind să rămână în burtică încă vreo două săptămâni. Anul acesta, în Joia Mare, mama a fost operată de o excrescenţă tumorală în zona craniană. La două ore după operaţie, Profesorul neurochirurg (rimează – nu numai fonetic – cu demiurg) s-a declarat mulţumit că mama îi asculta comenzile: să închidă şi să deschidă ochii, să strângă pumnul şi să-l lase mai moale etc.

Vinerea Mare
Au adus-o pe mama de la reanimare înapoi în salon. La 11 trecute fix, aşa cum au spus.  Cu mâna dreaptă şi-a făcut cruce pe piept de două ori. După câteva minute mâinile au început să-i tremure şi parcă voia să se ridice din pat (efectul secundar al medicamentelor?). Faţa îi era de nerecunoscut. A vomitat un lichid gălbui în masca de plastic pe care o are la gură. Am chemat asistentele. A venit şi Profesorul. Mi-a spus că în 2-3 zile vom şti dacă o pierdem sau dacă va fi bine 100% zice el. Acum doarme aproape tot timpul.
Vomitarea se repetă. Au dus-o la tomograf: ventriculii cerebrali prezintă sângerări. Prin tuburi am văzut cum curge un lichid de culoare roşie. Pe la 2 p.m. au mutat-o înapoi la terapie intensivă (inteziv szoba).
5 p.m. La reanimare. Eli, Eli lama sabactani. Mama îmi dă mâna să i-o ţin în mâna mea. Din când în când deschide ochii şi mă priveşte o clipă. Printr-un tubuleţ de plastic curge sânge provenind din ventriculii ei cerbrali. Poate va fi nevoie de încă o operaţie. Îi spun la ureche că Ioan merge ţinut de o mână, că o aşteptăm să se întoarcă acasă ca să-l plimbe. Îi spun că oamenii întreabă de ea la telefon, că Theodor a vrut să ştie dacă „am operat-o” (i-am explicat că da, s-a operat, mai exact a fost operată de un medic chirurg).
Înaintea ochilor zăresc frânturi din filme (les films de ma vie) ce nu credeam nicicând să „prindă carne”, să le pipăi îndeaproape: imagini groteşti din Glissando (cu acei bătrâni goi şi neputincioşi, la sanatoriu) sau Habla con ella (Almodovar). Sau Mama şi fiul (Sokurov). Dacă spitalul era la doar câţiva kilometri mai la est vedeam scene de coşmar: Această lehamite (Daneliuc).

Sâmbăta Mare
După miezul nopţii, mama a reintrat în stare critică. A reînceput să sângereze, însă firicelul de sânge e mai subţire, lichidul e mai clar acum. E posibil să îi facă o nouă tomografie. E slăbită. I-am vorbit. Nu ştiu cât şi ce a înţeles. Unde sunt acum anii în care puteam să-i vorbesc în voie şi ea putea să mă asculte şi să-mi răspundă?... Dar m-a înţeles oare atunci când i-am vorbit şi am dorit să mă asculte?
Doctorul de la reanimare spune că nu se poate prounuţa asupra viitorului, că ei doar fac ceea ce este necesar acum. Să aşteptăm, aşadar. Miercurea viitoare, după spusele Profesorului, ar fi termenul-limită când se vor putea pronunţa dacă a scăpat sau dacă e grav.
Dincolo de zidurile spitalului e un stadion. Seara se aude vuietul mulţimii de microbişti care îşi încurajează echipa favorită. Prin oraş am văzut alaltăieri un protest organizat de nişte tineri (n-am înţeles în ce problemă). Surorile medicale, uneori, izbucnesc în râsete, asemenea celor din Pretty Village, Pretty Flame. Bucuria şi întristarea sunt sub acelaşi acoperiş. Ca în secvenţele finale din Umbrele strămoşilor uitaţi (Paradjanov) într-o cameră stătea, pe catafalc, răposatul Ivan, iar în încăperea de dedesubt se juca o horă îndrăcită. Trepidaţiile mişcau, ritmic, patul în care era aşezat defunctul. Voia bună îl cuprindea, cumva, şi pe el... 
La radio, în intenziv szoba, un post maghiar difuzează „Why Crucify?” din musicalul Jesus Christ Superstar. Pe străzile Szegedului lumea se preumblă. Mult tineret. În cochetele vitrine ale magazinelor din centru, panouri cu absolvenţi ai claselor de liceu, promoţia 2011. Frumoşi adolescenţi: zâmbitori şi străini (aşa par după chip) de tot ce e urât şi trist. Dintr-o pizzerie se aud ritmurile celebrului hit de acum peste 20 de ani, „Sadness” (Enigma).
***
Începe noaptea Învierii. Cobor la mama la reanimare să-i spun „Hristos a-nviat!” Mă aude şi-şi face semnul crucii. Pe facebook o singură voce se plânge de ipocrizia mesajelor conjuncturale: Celina. Urările stereotipe (adunate sub sintagma: „Hristos a-nviat!”) vor în zadar să înlocuiască, zice ea, credinţa. Şi poate are dreptate. Poate îndemnul ei implicit, acela de a ne trăi întreaga viaţă – cum spunea şi micuţa Ioana de la Cebza – ca pe o liturghie („liturghia de după liturghie”), de a ne asuma credinţa pe care-o mărturisim cu buzele, nu e o bagatelă. Poate că ea, credinţa, s-ar cuveni să aibă un temei şi o trăire ceva mai profunde, să nu fie numai o zicere, o vorbă-n vânt.  
În spital, în betegszoba. Ultimele ceasuri înainte de prăznuirea Învierii. Nepricepându-mă de niciun răspuns, această rugăciune aduc acum Celui Ce „cu moartea pre moarte o a călcat”:
Îngroapă păcatele şi 
cugetele mele cele rele şi viclene,
ca să piară din mintea mea
şi să nu se mai lupte cu sufletul meu.
Luminează întunecatul iad al inimii mele,
alungă întunericul păcatelor mele
şi suie mintea mea la cer,
ca să mă bucur de faţa Ta. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu