Totul duce spre „clipa cea repede”. Copilăria, tinereţea, bunele şi marile sentimente se destramă, ireversibil. (Sau, cele din urmă, rezistă: doi bătrâni, încă îndrăgostiţi unul de altul, spulberă acest mit fatalist.) Iov: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ”.
Cei foarte înduhovniciţi spun că oamenii (fiinţele teologale, cei ce se definesc nu atât prin zoologie, cât prin teologie) se întreaptă nu spre moarte, ci spre viaţă. Că petrecerea omului pe pământ se desfăşoară nu dinspre viaţă spre moarte, ci invers (aceeaşi perspectivă inversă, ca şi la icoană), dinspre moarte spre viaţă...„Viaţa de apoi”, „locul cu odihnă şi verdeaţă” este – pentru specia numită om, aşadar şi pentru „agnostici” – o veşnică obsesie. Pentru cei din Biserică însă, lumea celor nevăzute are chip (icoana, catapeteasma, altarul etc.), astfel că nu se poate spune că este o himeră. Frumuseţea aceea mântuitoare este, nu închipuie. Nu este o „iluzie”, ci o „realitate”. Restul este iluzie, ireal. Şi totuşi, şi totuşi...Ce mult semănăm cu Orfeu, cel ce mai vrea să privească o clipă înapoi spre această lume. Care, din perspectivă escatologică, este „înşelătoare”.
Mama îmi povestea deunăzi despre o bătrână din satul ei care, bolnavă fiind şi gârbovită de ani, ştiind că i se apropia sfârşitul, a spus neamurilor sale care îi stăteau la căpătâi: „Ştiu că o să mor, dar aşa aş mai vrea să mai trăiesc un pic!...” Cum ar veni: Pământul, deocamdată. De altfel, asta ne învaţă şi Biserica, a cărei predanie nu numai că nu încurajează sinuciderea, ci o condamnă. Problema care se pune implică, iată, dreapta socotinţă: avem a ne pregăti deopotrivă pentru viaţa de aici şi pentru viaţa de dincolo. Aici, în această balanţă, stă poate secretul fericirii noastre.
Suntem, noi oamenii, împărţiţi în două tabere. Pe de o parte sunt cei care, crispaţi şi înfricoşaţi, simt cu durere ticăitul ceasului („numărătoarea inversă”) şi prea bine ştiu că zilele le sunt numărate, că – la fel ca în finalul Moromeţilor (vol. I) – timpul nu mai are răbdare cu ei. Şi mai sunt ceilalţi, pruncii sau pruncii la suflet pe care nu-i timorează asediul secundelor, care nu resimt ca pe o ghilotină restul de timp pe care-l mai au de trăit. Ei, aceştia din urmă, sunt singurii capabili să se bucure. Este şi lecţia pe care o deprinde, până la urmă, psihologul Kris din Solaris.
Lecţia cea mai anevoie de învăţat? Filosofia populară:
Lumea asta-i cum o vezi
Iar cealaltă-i cum o crezi
Lumea asta nu-i aşa
Iar cealaltă-i altceva...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu