Mă urmăreşte relatarea unei femei din documentarul american The Living Matrix. Femeia povesteşte că, pe la 30 de ani, a divorţat de bărbatul ei. Unul din motive era că acesta nu voia copii, în timp ce ea voia. Aşa că s-a mutat din America (unde locuia şi muncea) în Anglia. Şi-a spus aşa: „În doi ani o să-mi găsesc şi ceva de muncă (în alt domeniu, pentru că dorea să o ia de la început şi în acest domeniu) şi-un alt bărbat.” Dar viaţa avea alte planuri cu ea. Află, astfel, că analizele medicale nu i-au ieşit bine. Face nişte investigaţii şi i se spune că are un „pitic” pe creier. Adică o formaţiune tumorală. Se informează mai bine şi constată că din cauza tumorii nu va mai putea avea copii. „Ce ironie! – îşi spune ea. Tocmai acum când îmi doream nebuneşte să am copii!...” Nu acceptă nicio intervenţie chirurgicală (cum fusese sfătuită) şi începe să studieze „medicina alternativă”. Treptat înţelege că gândurile omului îi pecetluiesc sănătatea. Sau boala. Că inima „gândeşte” (de unde şi vorba românească: nu pune la inimă!) chiar înaintea creierului. Că, revenind la povestea ei, a existat cândva o perioadă când – copil fiind – îşi dorea extrem de tare să nu se căsătorească şi să nu aibă copii niciodată. Felul în care o trataseră părinţii, certurile din familie etc. îi pricinuiseră, atunci, o traumă. Pe care a uitat-o şi de care şi-a amintit doar peste ani, când s-a apucat să studieze şi alte modalităţi de vindecare.
A venit atunci o clipă în care a încetat să se răzvrătească (pe soartă, pe acel „pitic” din creier) şi a început să devină înţelegătoare. Se împăcase cu tumora ei, a ajuns să o considere parte integrantă din ea. Din acel moment şi tumora, povesteşte ea, a început să bată în retragere, iar peste câteva luni, când şi-a repetat analizele, dispăruse cu totul. Nu ne spune dacă şi-a găsit un alt bărbat, dacă a ajuns să fie mamă, dacă este fericită etc. Tâlcul e în altă parte. Orice gând, fie el bun sau rău, ne afectează în moduri nebănuite. De noi depinde să ajungem să dorim să facem pace în „camera dorinţelor”, să luăm aminte la cuvintele pe care le-am pus la inimă. Şi să facem – atunci când este nevoie – cale întoarsă către / cea cel care eram meniţi să fim. Este un alt fel de a vorbi despre metanoie, despre restaurare, despre „devenire întru fiinţă”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu