GPS

E infinit mai uşor să te declari ateu şi neutru în raport cu credinţele oamenilor, să judeci de pe platforma „liberului cugetător”. E mult mai anevoios să-ţi asumi ­– firesc, nu ostentativ – o credinţă (alta decât închinarea la propriul eu). Iar atunci când ai început să ţi-o asumi, ieşi din „neutralitate”. Nu mai poţi fi imparţial. Tertium non datur.

Am întâlnit, astă-vară, o femeie între două vârste, proprietara pensiunii dintr-o staţiune de pe litoral, unde am înnoptat în două rânduri. La despărţire am apucat să stăm puţin de vorbă. I-am înţeles destul de repede discursul „iluminist”, „progresist”, anticlerical, antimonahal etc. În esenţă, nevrednicia şi ipocrizia preoţilor şi călugărilor pe care i-a întâlnit (care – nu a pierdut ocazia să repete – îşi asumaseră misiunea de a sluji altora, nu propriilor interese meschine; de a fi mărinimoşi, nu egoişti; de a propovădui mila, iertarea, iubirea etc.) au ajutat-o să devină o atee extrem de mulţumită de sine. (Luis Buñuel: „Slavă lui Dumnezeu, sunt ateu!”) S-a îndepărtat în mod considerabil de Biserică, iar toţi aceşti farseuri, netrebnici şi impostori au ajutat-o să descopere ateismul – o stare de spirit în care, spunea ea, se simte acum foarte bine. Prin urmare, ei sunt, de fapt, the good guys. (Nicio vorbă despre cei care – mult mai puţini, e drept – au ales „calea îngustă” şi nu şi-au trădat menirea, dar poate că fiecare vede şi judecă după curăţia ochiului său.)

Nu ştiu de ce îmi inspiră foarte puţină încredere cei care vorbesc atât de uşor despre puritatea stării lor de spirit, despre împăcarea lor. Mult mai credibil, mai viu îmi pare omul cuprins de îndoieli. Să fie „libera cugetare” atee tot o formă de manifestare a pe drept blamatei frici? Poate că, la urma urmei (dacă îi excludem din calcul pe lăudăroşi, pe cei care caută cu obstinaţie îndreptăţirea de sine), suntem cu toţii – şovăitori, nesiguri, împleticiţi, nevrednici – trăitori ai acelui motto steinhardian (preluat din Evanghelii): „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!” Dar cum să explici sau să propovăduieşti acest paradox? (Întrebarea ce se pune e alta: Cum s­ă-l explici altfel decât prin tăcere, prin cercetarea de sine, prin necontenita deprindere a rugăciunii?)

Nu, în mod normal nu suntem doar un morman de piele şi carne pe nişte oase. Nu ne naştem şi nu murim singuri. Singurătatea (semnul rătăcirii noastre prin zona numită viaţă) este o boală pe care o putem dobândi pe parcurs, atunci când GPS-ul interior nu funcţionează. Atunci când nu înţelegem că între mântuirea (restaurarea, desăvârşirea, îndumnezeirea) personală şi cea colectivă există o legătură. Poate că semnul acestui defect de înţelegere este dezbisericirea (sau încă neîmbisericirea) minţii, depărtarea (sau încă neapropierea) noastră de Liturghie şi de Tainele ei. (Aşa cum intrarea în hora pălăvrăgelilor cu cei de un alt duh – dar, şi asta contează, făcuţi totuşi după chipul şi asemănarea Lui – este semnul slăbirii discernământului nostru. Şi atunci ne merităm soarta.)