Revolution

Numai credinţa fermă în ceea ce s-ar numi potenţial uman mă face să rezist, sisific, în jungla învăţământului liceal, unde elevii sunt ultimii vinovaţi. Am convingerea de nezdruncinat că viitorul sună deopotrivă rău şi bine. Rău, dacă omul îşi iese din fire şi uită care îi este menirea: aceea de a iubi până la capăt, de a împinge cât mai departe acel capăt. De a iubi chiar atunci (sau mai ales atunci) când izvoarele iubirii i-au secat, de a dărui iubire din – paradoxal – minusul său de iubire. Bine, dacă omul îşi înţelege, în ceasul deşteptării sale, propria destrămare. Dacă „schimbă macazul” şi pune început bun restaurării sale. Cum textele din vechime sunt pline de exemple, de pilde (cu oameni ajunşi în risipire ce s-au întors la urmă  spre „omul din om”, spre sine), nu am decât a nădăjdui că infestarea cu smintelile vremurilor de azi nu îi va cuprinde pe toţi,. Că se vor găsi – nu se ştie cine, nu se ştie câţi, nu se ştie când – şi fii minunaţi (prodigal sons) în mulţimea înnebunitoare de adolescenţi. Pentru aceia merită (şi trebuie) mers până la capăt. Oricare ar fi acel capăt. În acest sens am descifrat gluma din acel grafitti postat de cineva pe facebook (în cuvântul revolution, evol este răsturnatul lui love): o lume nouă (o „făptură nouă”), revolută, nu se poate construi pe ură.

*** 

Găsesc, la începutul cărţii de Educaţie civică a lui Theodor un poem atribuit lui Rudyard Kipling: „Învaţă de la toate”. Îmi amintesc, involuntar, de un hit românesc din 1989 (care a dat titlul celui de-al doilea LP al interpretului său): Noi rămânem oameni. Găsesc pe you tube versiunea extended a piesei într-o înregistrare live de la Festivalul de la Mamaia din anul lansării sale – voce: Gabriel Cotabiţă, versuri: Dan V. Dumitriu, muzica şi orchestraţia: Adrian Enescu. „Când vrem orice se poate / Noi am descoperit iubirea” – sună refrenul cântecului. (Partea cu descoperirea iubirii e adevărată mai ales după 1989, când – în film, teatru, literatură, în presă, la TV etc. – s­-a „dat voie” la expunerea ostentativă a goliciunilor, a trupurilor nude şi cu rost şi fără. Excesul de pudibonderie din ultimii 20 de ani ai regimului Ceauşescu a fost înlocuit cu un exces de îndrăzneală, de naturalism adesea gratuit.) Atunci, îndemnul melodiei părea aproape subversiv, fiind intens difuzată la radio în decembrie 1989. Din 1990 nu încetăm să ne minunăm despre câte spunem – acum, în era libertăţilor – „când vrem, orice se poate”. Dar cu ce preţ?