Pax aeterna

Parcurg, cu Theodor, primul capitol din manualele de istorie şi de română. (Îi spun că nu trebuie să rămână în urmă, că trebuie să fie fruntaş. El răspunde: „Dacă rămân în urmă  înseamnă că sunt urmaş?”) La istorie învaţă  despre familie, despre rolul vârstnicilor de a transmite celor mai tineri informaţii, amintiri, poveşti de demult despre cei care au fost. Constat că, la strigarea „catalogului” (atunci când încerc să fac pomenirea strămoşilor noştri), mă opresc la generaţia străbunicilor lui Theodor şi Ioan. Mai jos de ei – prematur – se află acele immemorial times din care nu cunosc nici un nume. Semnele degenerării. La fel ca în bancul cu bănăţenii care fac un copil pentru că nu pot să facă doar jumătate.

Şi totuşi, dacă am parcurs cu seninătate lectura capitolelor despre familie (subiect delicat care mă urmăreşte şi mă stânjeneşte încă copilărie) din cartea de istorie a lui Theodor, e pentru că – din cer, de undeva – o aripă de înger s-a aplecat asupra noastră în toamna trecută. La terminarea recitalului susţinut de Theodor la Liceul de muzică, ne-am reunit, în hol, cu toţii – doi nepoţi, doi copii şi patru părinţi. Şi pentru o clipă – minunat intermezzo – s-a făcut primăvară. Plecarea mamei pe „plaiurile sfinte” (în mai, anul acesta) a adus, în chip nesperat, şi mai mult firesc în oaza noastră. (Şi ce este deasupra de firesc?) Ba chiar mai mult: ne-a lărgit familia cu un „frate duhovnicesc” – Daniel – pe care am avut nesperata bucurie de a-l vedea şi auzi cum mărturiseşte unirea cu Hristos, asemenea lui Nicolae Steinhardt şi altora care au ajuns la Biserică la maturitate. (Şi ce este familia dacă nu o oază?) Monahul a găsit explicaţia: „Pilele Emiliei.” Adică ale mamei.

Există – atunci când omul nu ştie ce face, când i se întunecă minţile – o vreme a rătăcirilor, a destrămării. Atunci – vorba lui Theodor – oamenii se „dezunesc”. Se dezbină, se fărâmiţează în secte, în felurite grupuri de interese (adesea ostile unele faţă de altele). Dar există (dovadă e timpul pe care-l trăim noi acum) şi un timp al restaurării, al recuperării, al normalizării. Al întoarcerii la izvoare. Pentru toată această renaştere nu putem spune decât: Slavă Domnului! Cu emoţie, am dorit s-o cercetăm din nou pe cea care „mi-a legănat întâiul somn şi poate-ntâiul vis” (Lucian Blaga). Mi-o închipui odihnindu-se şi bucurându-se acolo, sub lespedea de piatră. Are şi pentru ce. O mare parte din acea unitate, încă nefăcută ţăndări, este acum restaurată: familia de atunci (pe când eram la vârsta fiului meu cel mare de acum), familia de acum (bunici, copii, nepoţi) de care – atât a mai apucat mama să-mi spună, înainte de operaţie – s-a bucurat în ultimele ei luni de viaţă.  

***

Citesc cu Theodor, în manualul de română, un text care se cheamă Cuvinte vrăjite (autor: Pierre Gamarra). Un profesor îşi încheie ziua de lucru şi biblioteca rămâne pustie. Atunci, ca prin farmec (Theodor: „Adică prin trista închipuire!”), cuvintele ies din cărţi şi vor să-şi aleagă un conducător. Sunt nominalizaţi: cuvântul FRATE, cuvântul AFECŢIUNE, cuvântul IUBIRE. Câştigă cuvântul PACE. „Cu pace să ieşim!” – ne îndeamnă de fiecare dată şi Sf. Ioan Gură de Aur, la sfârşitul dumnezeieştii sale liturghii. Într-un anumit sens, oricum am lua-o, toate drumurile duc spre pace. Ne rătăcim doar atunci când, uitând că pe fiecare ne aşteaptă pax aeterna (odihna de veci), ne risipim şi ne sluţim în găinării, în răutăţi şi nerozii. Mama – chiar dacă nu am putut să pătrund în măruntaiele ei de gând, în ultimele zile când a fost internată la terapie intensivă – a ieşit din această lume cu pace. Este, poate, moştenirea cea mai de preţ pe care ne-a lăsat-o. Iar noi, cei care am mai rămas o vreme, se cade să o păstrăm şi să o dăm mai departe celor ce vin din urmă.