Screen

Parabola demonizaţilor. Demonii (cei care divizează şi atomizează fiinţa), ne învaţă Biserica, sunt prigonitorii cei mai de temut ai omului. Prea puţin îi interesau pe demonii din povestirea evanghelică soarta celor în care se cuibăriseră. Cutremuraţi de prezenţa Lui, cereau să li se îngăduie să intre în „porcii ăia”. Au intrat, după care porcii (semn al lăcomiei pierzătoare de suflet?) s-au aruncat în ape. Dincolo de cunoscuta naraţiune evanghelică (aleasă de Dostoievski drept motto la romanul său, Demonii) rămâne evergreen această problemă: aflarea postului şi a rugăciunii prin care ne vom putea despătimi şi slobozí de robia demonilor.

*** 

„De acum înainte, Diavolul locuieşte în imagine. Asta e actuala lui adresă. Inutil să-l căutăm în altă parte” (Lucian Pintilie, Bricabrac). Amicul Lucian Mircu este revoltat de „cruzimea imaginilor care curg de peste 24 de ore in programele de ştiri” şi – pe site-ul Marele Ecran – se întreabă retoric: „Oare chiar trebuia arătată în întregime agonia lui Gaddafi ca să fim siguri că a murit? Nu ajungea o fotografie?” Apoi ne invită „să nu uitam că în imaginile acelea este prezentat – orice s-ar zice – UN OM CARE MOARE. Mai precis, este ucis.” Lucian se gândeşte la vătămarea sufletească a copiilor (în primul rând) şi se (ne) întreabă dacă nu vedem că violenţa (tele)vizuală „pregăteşte calea spre şi mai multă violenţă în lumea reală...Oare ni s-au amorţit simţurile (mai ales bunul simţ) în asemenea hal? Am devenit atât de toleranţi la violenţa absolută? Oare aşa de subţire e poleiala noastră de civilizaţie?”

Soluţia în care crede amicul meu („Să selectezi ceea ce vezi”) este discernământul – darul suprem al deosebirii duhurilor, oilor de lupi în blană de oaie, a ceea ce este autentic de vorbe şi fapte contrafăcute. Apoi, de ce nu, „un protest mai amplu faţă de grozăviile ce apar la tembelizor”… Dar de unde să deprindă tinerii discernământul în vremurile acestea ultra-relativiste? Din familie, de la şcoală, de la anturaj sau poate din însuşi sălaşul Satanei (marele sau micul ecran)? Lucian are dreptate: după ce îţi pui problema discernământului şi faci primii paşi pe acest nou tărâm, se ajunge şi la proteste. Iar protestul nu e altceva decât rostirea cu putere a lui „Retro, Satana!” atunci când monitorul TV ne face cu ochiul. E simplu: o chestiune de voinţă. Totuşi, constatarea „grozăviilor ce apar la tembelizor” (violenţa, pornografia), nu trebuie să ducă la deznădejde şi în nici un caz să mire. (Semn de mirare e doar gestul celor care protestează tranşant împotriva programelor de televiziune prin neaccesarea lor.) Acum, ca întotdeauna, cine caută cu adevărat Binele va avea parte de el. Răspunsurile plutesc în aer. Trebuie doar – nu e puţin lucru: e chiar semnul discernământului – să ştim ce să cerem. Vom primi, mai devreme sau mai târziu, după cum ne vom pricepe să ne formulăm cererile.

***

1964, URSS, Umbrele strămoşilor uitaţi de Serghei Paradjanov (pentru Fellini, regizorul Umbrelor… a fost „unul din marii magicieni ai cinematografului”). Într-un sat „uitat de Dumnezeu” (oare?), ţăranii se adună la biserică pentru slujbă. În faţa lăcaşului de cult, mulţime şi mai mare de oameni strânşi pentru iarmaroc. Printre ei, câţiva gesticulau ciudat şi  scoteau sunete de posedaţi. Ivan, un copil de vreo 7-8 ani, este vădit tulburat de privelişte. Mama lui însă îl ia frumos de mână şi-l duce în biserică, acoperindu-i cu mâna ochii – slobozenia privirii, ştim asta de la Sfinţii Părinţi, omoară sufletele. Ca şi cum şi-ar fi mutat fiul din împărăţia dionisiacă a iraţionalului (a duhurilor demonice) în împărăţia apolinică a raţionalului (împărăţia Cuvântului din timpul şi spaţiul liturgic). Poate că n-ar strica o pauză (cât mai lungă) de la screen­-ul monitorului TV sau al marelui ecran (din sala de cinema). Doar-doar ne-om primeni sufleteşte pentru întâlnirea cu adevăratul screen (catapeteasma, iconostasul) care nu spală, ci – printr-o împreună lucrare – metanoizează creierele.