Vezi de treabă

Acum câteva zile, un şofer din România a intrat pe contrasens (într-o curbă prevăzută cu limită de viteză) şi a accidentat mortal două persoane (o a treia – ce se afla în maşina care se deplasa regulamentar din sens contrar – a decedat, câteva ore mai târziu, la spital). Până aici, un fapt divers. Cum şoferul ucigaş este o vedetă (şi nu orice vedetă, ci una care – de peste zece ani – se ţine de cârcoteli şi huiduieli), întâmplarea s-a transformat repede într-o ştire de senzaţie. Am înţeles, cred, dificultatea în care se află şoferul supravieţuitor (care, foarte probabil, va scăpa ieftin). Pentru oricine se urcă la volan există riscul de a accidenta sau de a fi accidentat. Într-un fel am înţeles şi reacţiile de încurajare şi solidaritate (din partea fanilor) apărute în zilele următoare accidentului, şi chiar huiduielile („duşmanilor”). Ceea ce n-am putut înţelege a fost prezenţa, într-o emisiune-dezbatere televizată (în care s-a decis soarta emisiunii „Cronica Cârcotaşilor” de la TV şi de la radio, unde învinuitul şofer era unul din principalii realizatori), a unui … preot („duhovnicul echipei de realizatori”). Nedumerirea mea este motivată de prezenţa preoţilor (până la acea emisiune-dezbatere) exclusiv ca ţinte ale cârcotelii, derâderii şi batjocurii. Şi, hodoronc-tronc, acest show licenţios (aşa avertizează CNA-ul înainte de fiecare ediţie a emisiunii) de bârfe, can-canuri şi Bebeluşe are „duhovnic”. Mă gândesc că la mijloc e un truc de jurnalism. Deunăzi citeam o ştire ce se voia de senzaţie despre „spovedanie pe internet”, când era vorba despre activitatea pe internet a unui preot ortodox din urbe. Acesta doar posta cu regularitatea materiale catehetice decupate din presa electronică (despre sfinţii zilei, praznice etc.), necum să spovedească şi să dezlege păcate on line.

***

Regizorul, actorul, scenograful, omul de teatru Liviu Ciulei s-a mutat la cele veşnice în ajun de Sf. Dumitru. TVR a transmis, două zile mai târziu, Pădurea spânzuraţilor. La fiecare vizionare am remarcat calitatea extraordinară a interpretării, imaginii şi scenografiei. Îmi amintesc însă la fel de bine că niciodată nu m-am împăcat cu muzica. Şi nu e vorba de gust. Nici Theodor Grigoriu (autorul muzicii la filmul lui Ciulei şi colaborator constant al acestuia) şi nici Paul Constantinescu (autorul muzicii la Moara cu noroc) – altminteri valoroşi compozitori de muzică simfonică de concert – nu au înţeles subtilităţile limbajului cinematografic şi rolul muzicii de film. Cred că este nevoie, ca să compui o muzică bună de film, şi de o sensibilitate vizuală, de o cunoaştere profundă a ceea ce presupune imaginea de film, montajul etc. Altfel rişti să compui partituri muzicale izbutite, însă paralele cu dramaturgia imaginii de film. Alţi compozitori români din aceeaşi perioadă (anii 50-60-70) au rezonat foarte bine la provocările imaginii: Tiberiu Olah (Meandre, Mihai Viteazul, Osânda), Anatol Vieru (100 lei).

***

Niciodată nu vom şti câtă vătămare aducem în sufletele celor de lângă noi. Cu fapta, cu vorba şi chiar cu gândul necugetat. Smintelile – ştim asta – trebuie să vină, dar, ne avertizează Ap. Matei, „vai omului aceluia prin care vine sminteala”. Şi dacă primim ceea ce merităm? Şi dacă, oricât ar părea de ciudat, chiar şi gafele (ori smintelile) pe care le facem – din grabă, din neascultarea vocii lăuntrice, din nechibzuinţă – sunt lăsate toate să se întâmple, cu un rost: smerirea noastră – atunci când ne grozăvim? Şi poate că sensul vieţii este desluşirea acelui rost. Înţelegerea (pe care nicicând n-o vom asimila întru totul) că n-avem decât a ne vedea, pur şi simplu, de treabă. Ea, treaba (restaurarea, lămurirea, întregirea) noastră, este ţelul (the mark), ţinta (the goal). Restul sunt rateuri, şuturi pe lângă poartă. Adică păcat (missing the mark).

***

Am fost, duminica trecută, la recitalul extraordinar al pianistului nevăzător Érdi Tamás (n. 1979). În program: Liszt (Sposalizio, Consolation, Fântânile arteziene de la Villa D’Este, Mefisto Vals, Rapsodia maghiară nr.6),  Schumann (Carnaval Op.9), Debussy (Clair de lune) şi Bartok. După concert am schimbat câteva vorbe cu pianistul şi cu mama sa. Am aflat astfel că s-a născut prematur, înainte de luna a şasea. Că a fost victima administrării greşite de oxigen cât a stat la spital (în incubator). La final, după ce i-am vorbit scurt despre Theodor, ne-a dat pentru el cel mai bun sfat cu putinţă: „Practice, practice, practice!” Altfel spus: să-şi vadă de treabă.