Martirolog

Un clip hardcore face ocolul internetului în aceste zile. Într-o ţară din Nordul Africii, un tânăr musulman convertit la creştinism a fost decapitat pentru apostazie. Comentariul însoţitor subliniază liniştea şi împăcarea acestui nou mucenic în faţa morţii violente. Altundeva, pe plaiuri mioritice, la Focşani, un preot ortodox este înjunghiat şi moare la scurt timp după aceea. Criminalul se îndreptăţeşte, arată ziarele, motivând că un vis recent, în care preoţii îi apăreau ca „agenţi ai diavolului”, l-a îndemnat să recurgă la crimă. Urmează interminabile comentarii pe forumuri, unde „opinia publică” – încă o dată – se inflamează. Din felul în care, fără nicio noimă, sunt publicate luările de poziţie, poate reieşi orice. Chiar şi nevinovăţia făptaşului din cel de-al doilea caz (aşa cum este insinuată în filme ca M sau Natural Born Killers, de exemplu) şi, cum altfel, „corupţia” („obscurantismul”, „misticismul”, „înapoierea”) învăţăturii ortodoxe a Bisericii „politeiste” (de vreme ce crede că Dumnezeu e „comuniune de Persoane” sau tolerează „popi turnători şi desfrânaţi”). Mai pricepe ceva dacă poţi.
Este greu, aproape imposibil, să rămâi imun la puzderia de lozinci, ideologii, idei preconcepute prin care mass media încearcă să-i manipuleze pe cei care, nu puţini, îi dau crezare. Şi totuşi, „ceea ce e cu neputinţă la om, la Dumnezeu este cu putinţă”, pentru că „totul este cu putinţă celui ce crede” (aflăm nu doar din Cartea Bisericii, ci şi din Don Quijote sau de la Dostoievski). Călăuza lui Tarkovski ne spune limpede, înainte de intrarea în „camera dorinţelor”, că „trebuie doar să credem”. (În acea încăpere nu intră însă nimeni, pentru că nimeni nu este pregătit; opreliştile sunt exclusiv interioare.). Poate că tocmai lipsa de pregătire (sau „atrofierea organului gnditor”) este motivul pentru care cumpărăm şi dăm mai departe (sub formă de predici mai mult sau mai puţin arbitrare) „idei fabricate de-a gata”. Care nu se referă la vreo „dogmă” absurdă, ci – în spirit „progresist”, „umanist”, „modern” – vizează „libertatea gândirii”, „emanciparea” exacerbată a eu-lui, absolutizarea „alegerii” personale – ce mai, curat Ivan Karamazov!...
Îmi amintesc de Rubliov-ul lui Tarkovski. Într-unul din episoadele acelui film-fluviu, un călugăr înşelat de părerea de sine şi înverşunat pe fraţii săi monahi (că şi-au „cumpărat” mântuirea, în loc să şi-o dobândească, firesc, prin nevoinţă) părăseşte mănăstirea unde vieţuise o bună bucată de vreme. Este chiar alungat de stareţ, cu vorbe grele: „Piei de aici, pui de viperă!” După ani de peregrinări prin lume, unde pătimeşte multe şi (precum omul din Prostia omenească a lui Ion Creangă) se minunează de şi mai multe, se întoarce în genunchi la fraţii săi monahi. Acelaşi stareţ care l-a alungat, îl primeşte acum (nu fără anumite rezerve) şi-i dă canon să copieze, de cinci ori, Scriptura (de mână, că nu se inventase încă xerox-ul). Şi monahul risipitor se supune. Îşi începe canonul şi se roagă să-i dea Dumnezeu zile să-l aducă la bun sfârşit. Mai mult, cunoaşte pocăinţa (înnoirea inimii) şi-i cere iertare fratelui său monah (pe care-l invidiase în taină pentru imensul său talent) şi măscăriciului (priceput şi el, în meşteşugul său) pe care-l turnase cândva la ieniceri. 
Cam aşa e şi soarta omului modern care – „eliberându-se” de dogmele pe care le contestă fără să le trăiască, abandonând o rânduială căreia nu i-a pus încă un bun început – apucă totuşi să-şi vadă răzvrătirea în toată urâcimea ei. Dar acesta este un caz fericit: al tâlharului din dreapta Răstignitului, ce cunoaşte metanoia. Pentru că sunt destui care, asemenea tâlharului din stânga Mântuitorului, nevăzându-şi adevăratul chip în oglindă, rămân robi ai propriilor himere până-n pânzele albe.