Nu speriaţi frumoşii adolescenţi

21 iunie cea mai lungă zi a anului. După care, pe nesimţite, noaptea va recâştiga teren, pregătind lumea, de două mii de ani, pentru praznicul de iarnă ce cade la câteva zile după ziua cea mai scurtă din an: Naşterea Domnului.

Căldură mare. Elevii mei, câţi mai sunt risipiţi prin clasele tot mai goale, se plâng – pe bună dreptate – de caniculă. Unul dintre ei mă întreabă dacă într-adevăr este neregulamentar să vină la şcoală în pantaloni scurţi. În pauza următoare zăresc, pe coridor, următoarea scenă: o profesoară face observaţie unor elevi pentru că – în aceste zile extrem de călduroase – au îndrăznit să vină la şcoală în pantaloni scurţi. Întrebarea adresată de elevul meu mi se pare aproape comică. Într-o şcoală (şi, largo sensu, într-un sistem de învăţământ şi chiar într-o ţară) unde încălcarea oricăror reguli a devenit singura regulă respectată cu religiozitate mi se pare caraghios să te legi de un biet articol din regulamentul şcolar de ordine interioară. Încă o dată înclin să dau dreptate elevilor. La fel ca într-una din zilele trecute, când un băiat din ultima clasă de liceu mi-a spus că i se pare nedrept ceea ce s-a întâmplat la bacalaureatul de anul trecut, când promovabilitatea, la nivelul întregii ţări, fost neaşteptat de scăzută. Este nedrept, spunea el, să fie atât de severi cu noi după 12 ani în care nu ne-au pretins, cu aceeaşi rigoare, să învăţăm. Şi are dreptate. În mediul rural (unde acest copil a făcut primele opt clase) notele se cam dau, cum se spune în argoul elevilor, „din burtă”. Şi, nota bene, sunt note de excelenţă. Foile matricole ale noilor veniţi la liceu (majoritatea din mediul rural) sunt pline de 8, 9 şi 10. Asta în vreme ce rezultatele la examenul de admitere sunt mediocre şi submediocre. În cele mai multe cazuri, astfel de copii nu apucă să fie nici măcar alfabetizaţi cum trebuie (la materiile de bază), darmite să priceapă ceva din sofisticata materie de liceu (literatura română, alte materii umaniste, matematică, fizică, chimie ş.a.).

Recent, pe când făceam prezenţa, am schimbat câteva vorbe cu o elevă de-a mea din clasa a X-a. Deşi inteligenţa ei este peste medie, a lipsit mai tot anul şcolar – şi nu doar la meteria mea. M-am uitat la rubrica ei din catalog şi am văzut că are note de trecere la fiecare materie. Am felicitat-o că a reuşit să-i păcălească pe profesori, că – în ciuda nepermis de multelor absenţe (nemotivate, dar motivate până la urmă „din burtă” ca să se evite exmatricularea) – va promova. Bravo, i-am zis ironic, spune-le părinţilor tăi să te pupe-n frunte că ţi-a ieşit figura. „De parcă i-ar interesa!...” a fost replica ei. Şi iar mi-am spus că elevii au dreptate. În condiţiile în care familia nu e (şi poate că n-a fost niciodată) familie pentru un copil, cu mama sau tata plecaţi mereu de acasă (sau divorţaţi sau la muncă în străinătate sau pur şi simplu indiferenţi faţă de soarta odraslelor), cu profesori apatici sau fără tact, ce – din o mie de motive – nu reuşesc să se facă îndrăgiţi de elevi, cu o gaşcă de prieteni (aşa-zisul anturaj) gata să corupă în sufletul copilului şi ultima redută de neprihănire, e absurd să dai vina pe elevi. Elevul – fără a dori să-l absolv chiar de orice vinovăţie – este, după socotinţa mea, ultimul vinovat. Chiar aşa: pentru ce l-am socoti vinovat? Pentru că nu a învăţat, până la vârsta bacalaureatului, să discearnă între bine şi rău? Pentru că nu se simte iubit, ci – la vârsta ingrată a adolescenţei, când are mai mare nevoie de ocrotire, de îndrumare, de iubire – e tratat de toţi cu indiferenţă sau ostilitate? Pentru că nu a învăţat, ca autodidact, ce înseamnă studiul individual, după cele opt ore zilnice de curs de la şcoală? Pentru că nu ştie să aleagă bruma de frumuseţe din puhoiul de imagini şi sunete stereotipe, din supradoza de urâţenie furnizată zilnic de mass media? Pentru că nu ştie să se apere împotriva falselor modele, a falşilor prieteni, a falşilor educatori, a falselor învăţături?

Există un stadiu al destrămării sufleteşti (al pervertirii, al dezintegrării fiinţei omeneşti) de  care, după ce l-ai atins, numai o voinţă de fier şi Cel Atotmilostiv te mai pot izbăvi. Este chiar stadiul în care – dacă am fi cinstiţi cu noi înşine – am ajuns, nu o dată, şi noi: părinţi, elevi, dascăli, politicieni. Prin urmare, de fiecare dintre noi depinde să se angajze sau nu în marea, singura aventură ce merită asumată până la capăt: aceea de aflare a mărgăritarului de mare preţ – dreapta socotinţă – în labirintul atâtor iluzii.