Pasiune, inteligenţă şi umor

Profetul, aurul şi ardelenii avea să fie cel dintâi western românesc (dintr-o serie ce mai cuprinde Artista, dolarii şi ardelenii şi Pruncul, petrolul şi ardelenii). Regizorul, Dan Piţa, l-a conceput şi realizat între două filme „de epocă”, două încercări interesante de a transpune literatura în cinema: Tănase Scatiu (1976) şi Bietul Ioanide (1978-1980). În paralel avea să regizeze, alături de operatorul Nicolae Mărgineanu, o docu-dramă inspirată din tragicul cutremur de la 4 martie 1977: Mai presus de orice (1978), care însă nu a ajuns niciodată pe ecranele româneşti.  

L-am văzut întâia oară când a apărut pe ecrane, în primăvara-vara anului 1978. Am savurat, atunci, la el, patina „comercialului”. Era, fără doar şi poate, un hit acasă şi chiar în câteva alte ţări împrejmuitoare. De fiecare dată când îl revăd (şi aveam să-l revăd în repetate rânduri, în ultimii 30 şi ceva de ani) admir la el ambiţia de a face – în cinematograful românesc – un altfel de film de aventuri. Pentru prima dată, la noi, Profetul, aurul şi ardelenii avea să aducă un plus de inteligenţă: o poveste aerisită şi neticsită de lozinci (scenariul: Titus Popovici), o distribuţie de zile mari (Ilarion Ciobanu, Mircea Diaconu, Ovidiu-Iuliu Moldovan, Victor Rebengiuc, Vasile Niţulescu, Zoltan Vadasz, Ferencz Bacs, Gheorghe Visu, Victor Ştrengaru, Ovidiu Schumaher, Olga Tudorache, Carmen Galin, Mariana Mihuţ, Clody Berthola ş.a.), costume (Doina Levinţa) şi o scenografie inspirate (Aureliu Ionescu), supervizate de „ochiul” lui Nicolae Mărgineanu (ultimul său film ca director de imagine, înainte de a-şi începe cariera de regizor şi, apoi, de producător), o muzică electronică plină de ritm şi culoare (Adrian Enescu). 

 

Filmul are atmosferă. La prima vizionare prea puţin ştiam că magnetismul acestei atmosfere se datorează, de fapt, profesionalismului unei echipe (Levinţa, Mărgineanu sau Adrian Enescu) atent supervizate de Dan Piţa. Asta înţeleg acum, o dată cu trecerea anilor, când acest experiment îmi pare – din păcate – oarecum singular în peisajul cinematografiei româneşti. (Tot Titus Popovici avea să scrie scenariul pentru un alt film „comercial”, bine făcut, cu inteligenţă şi umor: Actorul şi sălbaticii – 1975). Din păcate singular, pentru că decenii la rând s-a cultivat fie umorul de estradă, de vodevil, cu poante şi tipologii suburbane. 

Serialul Ardelenilor este calea pe care filmul românesc (cel de dinainte de 1990, cel post-decembrist are alte valenţe, alte reguli) nu a mers. Rămâne şi azi o oază de inteligenţă artistică, de divertisment de calitate, de know how autohton în materie de film comercial ce-şi respectă publicul. Ar fi putut să fie un punct de plecare, a rămas o culme neegalată şi nedepăşită – în zona filmului românesc ante-1990, desigur.  

http://agenda.liternet.ro/articol/8324/Marian-Radulescu/Euforie-echilibrata-si-gravitate-artistica-seria-Ardelenilor.html

Masa tăcerii

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul.  

Acesta era întru început la Dumnezeu.  

Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.  

Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.” (Evanghelia după Ioan, 1) 

Cuvântul care zideşte, cuvântul care uneşte. Şi totuşi – spun scepticii, cârcotaşii – omul a inventat cuvântul ca să-şi ascundă gândul. Aşa s-a născut, probabil, omul politicos, adică omul viclean.

Există oameni cu care simţi că n-ai ce vorbi. Sau, mai bine, că orice ai spune va fi răstălmăcit sau pur şi simplu neînţeles. Uneori, întâlnirile cu ei sunt doar stânjenitoare. Alteori degenerează într-o gâlceavă amară şi-ţi spui că mai bine tăceai din gură. Nu degeaba înţelepciunea patristică ne aminteşte că vom fi deopotrivă judecaţi şi salvaţi de cuvintele noastre. Că, la o adică, e mai bine să tăcem decât să ne risipim în vorbe, vorbe, vorbe ce nu-nseamnă nimic, nimic, nimic. Cum ar veni: fericit acela care nu se lasă prins în sfatul palavragiilor şi nu răspunde la provocări. La provocările celor de la care nu avem aşteptări, dar şi la provocările azvârlite din senin, tam-nisam şi când ţi-e lumea mai dragă, de cei mai presus de orice bănuială.

De fapt, lucrurile sunt mai simple: când conştientizezi cum se cuvine care ţi-e rostul, care ţi-e menirea, când ştii ce ai de făcut în viaţa asta (pământul, deocamdată!), îţi vezi de treabă. Când – ademenit de câte un cuvânt strâmb, pe care, naiv, crezi că-l vei îndrepta cu sfatul tău, cu vorba ta împăciuitoare – intri în hora trăncănelii, se cheamă că nu-ţi vezi de treabă, ci te afli în treabă. În treaba lui diabolos, a celui care desparte. 

(Foto)model vs. icoană

“Ni s-a tot spus, în ultimii 20 de ani, că România are nevoie de modele. România are nevoie de adevăr, nu de modele. România are nevoie de icoane, adică de ferestre către adevăr, nu de modele. Din 1945 încoace, românilor li s-au oferit doar modele, fotomodele, manechine politice, păpuşi: lideri de carton, guru de plastic, siluete intelectuale proiectate pe pereţii peşterii. Caracteristic (foto)modelului e faptul că îţi vinde ceva. Caracteristic icoanei e faptul că mărturiseşte. (Foto)Modelul îţi ia ochii. Icoana îţi curăţă, şi astfel îţi redă, privirea. (Foto)Modelul dă din şolduri, din glezne sau din barbă. Icoana e liniştită, eliberând statornic lumină. (Foto)Modelul driblează, cu mijloace fizice sau intelectuale. Icoana ţi se dăruieşte. Modelul te momeşte din tine în urmărirea dorinţei. Icoana te întoarce la matca acelui “chip” şi te porneşte pe drumul acelei “asemănări” pe care le porţi deja în tine. Modelul te aţâţă să te lepezi, egoist, de realitate ca să-ţi astâmperi pofta de a poseda o himeră. Icoana te face să asumi realitatea ta şi pe a celorlalţi, te face liber.”

***

“Daca un om sau o realitate nu e icoană, atunci nu e nimic”

(Mircea Platon)

Taina omului şi taina cununiei. Despre castitatea unirii conjugale

Taina omului şi taina cununiei. Despre castitatea unirii conjugale

EdituraTheosis, Oradea, 2012

Traducere: Marian Rădulescu

Coperta şi tehnoredactarea: Delia Kerekes

Volumul este un grupaj de trei texte aparţiând a trei autori.

Primul text, „Diferenţierea sexuală ca profeţie şi revelaţie” (de Arhiepiscop Lazar Puhalo), cuprinde cinci capitole: Revelaţia fundamentală a sexualităţii umane şi căsătoriei; Legământul ca relaţie matrimonială; Revelaţia transmisă prin femeile profetese; Implicaţiile rolurilor avute de bărbat şi femeie pentru preoţia liturgică; Taina şi sensul iubirii şi căsătoriei.

Al doilea text, „I-a făcut bărbat şi femeie – Un studiu asupra tainei sexualităţii umane” (de Dr. Haralambos Anstall), cuprinde capitolele: I. Introducere; II. Perspective elementare ale învăţăturii ortodoxe (A. Sfânta Treime; B. Întruparea; C. Implicaţii hristologice speciale); III. Ipostas şi persoană (A. Cunoaşterea lui Dumnezeu în Hristos; B. Sursa ontologică a creaţiei; C. Antropologie creştină elementară: 1. Primogenitura lui Adam; 2. Originea Evei; 3. Interacţiunea bărbat / femeie); IV. Chestiunea limbajului inclusiv; V. Al doilea Adam şi a doua Evă; VI. Epilog – Originile preoţiei liturgice.

Al treilea text, „Voi spuneţi că vorbele mele sunt prea îndrăzneţe. Despre pactul nespurcat” (de Dr. George S. Gabriel), cuprinde capitolele: Dumnezeu a făcut sexualitatea şi atracţia dintre sexe; „Cinstită este căsătoria întru toate şi patul nespurcat”; În relaţiile sexuale soţul şi soţia sunt egali; Învierea este proslăvită în metafora iubirii conjugale; „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul...”; Legea fecioriei este dată tuturor; Partea cea bună nu trebuie ţinută sub obroc.

Legământul ca relaţie de căsătorie  

de Arhiepiscop Lazar Puhalo

Nici Vechiul Legământ şi nici Noul Testament nu erau atât „contracte juridice”, cât relaţii de căsătorie. Aceasta a fost marea greşeală în care a căzut Vechiul Israel şi despre care au grăit profeţii. Israel nu L-a recunoscut şi nu L-a primit pe Hristos pentru că El a venit ca mire ceresc căutându-şi mireasa. Israel, înţelegând prin legământ un „contract juridic”, se aştepta la un domnitor sever, pământean, pregătit să transpună în practică un contract ce fusese nesocotit şi să-şi exercite voia prin mijloace militare şi politice. De aceea creştinătatea apuseană a îmbrăţişat conceptul idolatru de iertare. Este important să înţelegem aceasta: Vechiul Legământ a fost, iar Noul Testament este, o relaţie de căsătorie. Abia atunci vom putea înţelege natura sexualităţii umane ca profeţie şi revelaţie. O privire sumară asupra Cărţii Profetului Osea e de ajuns pentru a reţine mesajul tuturor sfinţilor profeţi.

Înainte de a examina profeţia lui Osea să vedem pe scurt cum este întrebuinţată expresia „curvie” în câteva locuri din Vechiul Testament – termenul având un rol important în revelaţia lui Osea. „Să nu necinsteşti pe fiica ta, îngăduindu-i să facă desfrânare, ca să nu se desfrâneze pământul şi ca să nu se umple pământul de stricăciune.” (Lev.19:29) În acest verset Dumnezeu leagă în chip evident statutul femeii de condiţia poporului Său cu care a făcut legământul. Ne arată că femeile preînchipuie şi sunt asemenea poporului ales, Biserica Sa. Vom întâlni peste tot în Vechiul Testament referinţe la necredinciosul Israel care şi-a trădat mirele – o desfrânată, o curvă, o prostituată, o mireasă necredincioasă. Astfel, în Iezechiel vedem cu Israel este mireasa care a luat darurile de nuntă ale soţului şi s-a desfrânat cu ele: „Ai luat lucrurile tale de găteală, făcute din aurul Meu şi din argintul Meu, pe care ţi le-am dat Eu, şi ţi-ai făcut chipuri de bărbat şi te-ai desfrânat cu ele.” (Ez.16: 17)[1] Şi încă: „Tu te-ai desfrânat cu Asirienii şi nu te-ai săturat; te-ai desfrânat cu ei, dar nu te-ai mulţumit cu atât, Ci ai înmulţit desfrânările tale din pământul Canaan până în pământul Caldeii, dar nici cu atât nu te-ai mulţumit. Cât de obosită trebuie să fie inima ta, zice Domnul Dumnezeu, după ce ai făcut toate acestea, ca o desfrânată nestăpânită! … Ci ca o femeie adulteră, care, în locul bărbatului său primeşte pe alţii.” (Iez. 16. 28-32)

Sunt peste treizeci de asemenea referinţe la profeţii Vechiului Testament, şi în toate Dumnezeu face legătura între revelaţia despre legământul Său cu Israel şi natura unei relaţii de căsătorie, în care natura lui Israel se revelează prin femei şi prin chemarea de a fi soţie. Să revenim la Profetul Osea. Care era relaţia dintre Dumnezeu şi Israel când Domnul nostru a început să grăiască prin acest sfânt profet?

Profetul Osea ne revelează nu doar relaţia dorită de Dumnezeu cu Israel, ci şi sensul legământului. Dar în Cartea lui Osea avem şi o revelaţie desăvârşită a sensului mântuirii şi al acelei „iertări” pe care Iisus Hristos avea să o dobândească pentru noi, faţă de ideea idolatră a legalismului perpetuat de scolastici şi de adepţii lui Augustin.

Dumnezeu Se lamentează, prin sfinţii profeţi, că  Israel „se desfrânează” cu idoli „zei” demonici.[2] Israel nu a înţeles că Legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu poporul ales nu era un contract juridic, ci o relaţie de căsătorie. Poporul lui Israel chiar dacă pricepea cu mintea că avea un legământ cu Dumnezeu, în realitate el nu ajungea până la inima oamenilor.  Dumnzeu îşi chema neîncetat poporul să renunţe la desfrânarea cu „alţi dumnezei”, dar acesta nu putea înţelege şi continua să rămână necredincios. Consider că aceste împrejurări sunt cel mai pregnant revelate în lucrarea profetică a lui Osea. Pe vremea acestui sfânt profet, Israel nu doar că a căzut în idolatrie, ci oamenii s-au îndepărtat într-atât de Dumnezeu că au ajuns să creadă că Dumnezeu are o „soţie”, o zeiţă pământeană numită Paşte. Au fost influenţaţi de religiile păgâne, dar în realitate mărturiseau că ei, ca şi popor al lui Israel, nu mai erau mireasa lui Dumnezeu.

Aveau relaţii adulterine cu idolii popoarelor din jur şi, „părăsindu-şi prima dragoste”[3], L-au lăsat pentru altcineva. Dumnezeu va arăta că este credincios lui Israel chiar dacă poporul Său L-a trădat. El îl iubeşte aşa cum un soţ îşi iubeşte soţia[4] şi nu a dorit nimic mai mult decât să-şi scape mireasa de rătăcire şi de robia păcatului. Cum în această revelaţie pentru Israel Osea Îl reprezintă pe însuşi Dumenzeu, Domnul îl învaţă pe profet să-şi aleagă de nevastă pe o femeie din prostituatele păgâne din templu. „Ia-ţi de nevastă o femeie desfrânată şi să ai copii de desfrânată! Căci iată a desfrânat pământul lui Israel, abătându-se de la Domnul.” (Os. 1.2) Astfel, Osea şi-a luat de nevastă o desfrânată, pe Gomer. Când li se născu cea dintâi fiică, Dumnezeu i-a poruncit lui Osea să o boteze Lo-Ruhama („Cea neiubită”), căci de acum încolo Dumnezeu nu va mai avea milă de casa lui Israel. Când s-a născut al doilea copil, Dumnezeu a făcut să fie numit Lo-Ami („Nu este poporul Meu”). Prin aceasta, Dumnezeu le-a arătat oamenilor nu doar că s-au depărtat de mila Lui, ci şi că s-au separat de El.[5]  Cu toate acestea, Dumnezeu promite împăcare; „Şi în loc să vă zică vouă: „Voi nu sunteţi poporul Meu”, vi se spune: „Voi sunteţi fiii Dumnezeului celui viu!”” (Os. 2.1-2)

Nevasta lui Gomer, deşi necredincioasă şi desfrânată, devine profetesă. Este un exemplu al condiţiei Bisericii, poporul cel sfânt. Deşi poporul şi-a trădat legământul cu Dumnezeu şi I-a întors spatele, El promite: „Şi El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată”[6] Când Gomer îşi înşeală bărbatul, pe Osea, şi se întoarce în robia curviei, Dumnezeu îi porunceşte soţului nedreptăţit: „Du-te iarăşi şi iubeşte o femeie îndrăgită de un prieten, şi totuşi desfrânată, aşa precum Domnul iubeşte pe fiii lui Israel, deşi ei se întorc spre dumnezei străini şi iubesc turtele de struguri. Şi am cumpărat-o pe preţ de cincisprezece sicli de argint, un homer de orz şi un letec de orz.” (Os. 3:1-3).

Aici vedem că Dumnezeu s-a folosit atât de sexualitate, cât şi de condiţia căsătoriei pentru a ne revela relaţia dintre El şi Biserica Sa. Vor regăsi această imagine în Noul Testament, când  Apostolul Pavel numeşte Biserica mireasa lui Hristos cea „fără de prihană”[7]. Este limpede că, deşi a fost necredincioasă şi a trădat legătura de căsătorie cu Osea, Gomer avea să fie mântuită şi restaurată numai şi numai din dragoste. Aceasta este profeţia mântuirii umanităţii căzute în păcat, prin iubirea împreună-pătimitoare şi prin jertfa lui Iisus Hristos. Suntem mântuiţi şi chemaţi a lua parte la legământul Noului Testament împreună cu El doar pentru că El ne iubeşte. La fel cum vechiul Israel a nesocotit sensul legământului ca relaţie de căsătorie, sfârşind într-un legalism sterp şi în formalităţile unei credinţe exterioare, la fel şi noi suntem chemaţi să luăm aminte la semnificaţia legământului. Adulterul este singura abatere pentru care Hristos îngăduie divorţul tocmai pentru că adulterul duhovnicesc ne separă de Dumnezeu şi ne refuză mântuirea.

Îmi pare că Apostolul Pavel pune accentul final pe Cartea Profetului Osea atunci când spune: „Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efes. 5:25).[8] Cununa de spini care o purta Mântuitorul nu era decât cununa de nuntă cu care Hristos Şi-a încoronat mireasa, Biserica. De aceea, de Sfintele Paşti cântăm că Hristos „iese din mormânt ca un mire”.[9] Când Dumnezeu a folosit căsătoria lui Osea cu Gomer ca pe o revelaţie a relaţiei dintre El şi Israel din vremea aceea ne-a arătat, în chip profund, felul în care căsătoria este o stare profetică ce revelează natura legământului şi a relaţiei dintre Dumnezeu şi Biserica Sa. Apostolul Pavel arată şi el că aceasta este şi natura Noului Legământ, căci: „v-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită.” (2 Cor.11:2).

Şi Ioan Botezătorul, căutând să conştientizeze poporul lui Israel asupra acestei relaţii, spune despre Hristos „Cel ce are mireasă este mire…” (Ioan 3.29). Mai mult chiar, în Apocalipsă această sintagmă este reluată şi lămurită în pasajul despre Cea de-a Doua Venire: „Să ne bucurăm şi să ne veselim şi să-I dăm slavă, căci a venit nunta Mielului şi mireasa Lui s-a pregătit” (19.7)[10]

Totuşi, se stabileşte un testament (un legământ); este evident că Dumnezeu a dorit ca el să fie înţeles ca relaţie de căsătorie, nu în termenii unui contract juridic; de asemenea, a mai dorit să se înţeleagă că sexualitatea umană şi căsătoria sunt revelaţii ale acestei relaţii.

De bună seamă, bărbatul este o prefigurare a lui Hristos, aşa cum femeia este a Bisericii[11]. Iar aceasta este valabil nu doar în cazul soţiei necredincioase, ci şi în cazul celor credincioşi şi evlavioşi. Sexualitatea umană şi relaţia de căsătorie sunt semne profetice şi ne-au fost date nouă de Dumnezeu dintru început, ca o formă de revelaţie. Aceasta este esenţa tainei sexualităţii omeneşti şi a rolurilor jucate de bărbat şi femeie în Biserică.

Aceasta este esenţa mântuirii noastre. Hristos nu a venit pe pământ într-o expediţie juridică, pentru a „satisface dreptatea lui Dumnezeu”. A venit, asemenea Profetului Osea, să-Şi  mântuiască mireasa de robia păcatului şi de curvie. Să aducă înapoi în casa Tatălui ceea ce îi  fusese înstrăinat, fiind „vândut sub păcat” (Rom. 7.14). A făcut aceasta doar pentru că ne iubeşte şi doreşte să intrăm în Biserica Sa ca să fim mântuiţi. Icoana soţilor iubitori şi  credincioşi, trăind împreună în curăţie este o semn şi revelaţie pentru mântuirea noastră.

---

[1] La fel cum amăgiţii de ecumenişti au luat comorile ortodoxiei şi le-au compromis desfrânându-se atunci când se roagă împreună cu ereticii şi necredincioşii, desconsiderând şi batjocorind cuvântul Sfântului Duh din Canoanele Bisericii sau atunci când iau parte la ritualurile păgâne şi idolatre de la întâlnirile ce au loc la Consiliul Mondial al Bisericilor.

[2] Vezi Ieş.34:15; Deut.31:16; Jud.2:17; 1 Paral. 5:25; Iez.6:9, 23:30; Os.4:12, 9:1.

[3]  Vezi Apoc. 2.4.

[4] Să reţinem acest aspect atunci când citim unele descrieri antropomorfe ale lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Dumnezeu nu are sentimente negative şi nu este afectat de patimile omenirii căzute. Când Scriptura spune că Dumnezeu este un „Dumnezeu zelos” se demonstrează relaţia de căsătorie a Legământului, fără ca patimile umanităţii căzute să-I fie atribuite lui Dumnezeu. 

[5] Acesta este sensul esenţial al cuvântului tradus prin „păcat”: separat de Dumnezeu prin faptele şi alegerile noastre.

[6] Vezi Ioan 16.8-12.

[7] Vezi Apoc. 3:29; 18:23; 22:2, 9, 17 şi alte câteva locuri din Noul Testament.

[8] Iar aici Apostolul se referă tocmai la căsătorie şi la relaţia dintre soţ şi soţie.

[9] În cântările pascale după Laudele Utreniei. Vezi Ps. 18.5.

[10] Vezi şi Apoc. 21.2,9,17, apoi Apoc. 18.23, unde cei vicleni sunt avertizaţi că nici Hristos şi nici Biserica nu vor fi cu ei în vremurile din urmă.

[11] Sf. Clement al Romei spune: „Dumnezeu l-a făcut pe om parte bărbătească şi parte femeiască. Partea bărbătească este Hristos, iar cea femeiască este Biserica.” (2 Clement 14:2)

Never a dull moment

Cam aşa ar trebui să fie: 

„Precum mortul nu mănâncă, aşa şi smeritul nu poate să osândească pe alt om, 

chiar dacă l-ar vedea închinându-se la idoli.”  

(Avva Longhin, Dicţionar filocalic) 

Nici nu se poate altfel. Doar că, în lipsa smeritei cugetări (ce rămâne un ideal), osândim (la modul real, cu mintea, cu vorba sau cu fapta) pe cei care ni se pare că se închină la idoli. Dar ce înseamnă idoli şi închinare la idoli? Într-un anumit sens, idolii sunt cei care nu ne dau pace şi nu ne lasă să ne plictisim. Lupta cu închinarea la idoli ar puta fi antidotul la plictiseală. Şi pentru că sunt atât de mulţi („legiune”), n-ar trebui să avem (cum spune titlul unei comedii americane din anii 60) „niciun moment de plictiseală”...

 

(în imagine: Dan Voinea – Iertare)

Crez

Mărturisirea unui crez este importantă, cu atât mai mult atunci când acesta implică dubla dimensiune a orizontalului (raportul cu semenii) şi verticalului (raportul cu nevăzutul, cu sacrul, cu transcendentul). Şi totuşi, nu ştiu ce mă face să cred că mai presus de folosirea unei etichete (Ortodoxia, semnificantul) se află transpunerea ei în practică (Ortopraxisul, semnificatul) – proces care ţine o viaţă şi se termină doar în ... pânzele albe. În ultimă instanţă, este cea mai personală rubrică din viaţa unui om.

În sertarele rubricii basic info, un simpatic amic „virtual” de pe facebook scrie, în dreptul categoriei religious views, o denominaţiune (confesiune) ciudată: poetry. Îmi place tare mult şi-i urez să nu se vindece niciodată de ea. Dacă – via Tarkovski, Abuladze, Paradjanov, Dostoievski, Steinhardt, Pavel Florenski etc., dar şi a unor mărturisitori în carne şi oase – n-aş fi descoperit icoana şi spaţiul liturgic bizantin, aş fi completat şi eu la fel această rubrică.

De la o anumită distanţă, religia şi poezia par să se confunde, dar atunci când este neamestecată cu dulcegării kitsch sau cu gesturi triumfaliste, apropierea – conştientă, asumată, de bună voie şi nesilit de nimeni – de frumuseţea ortodoxă (sunete, forme şi culori care, nepăsătoare faţă de mode, ascultă de veşnicie) ce „salvează lumea” (Dostoievski) presupune mai mult decât o respiraţie poetică. Botezul lui Steinhardt în temniţa comunistă n-a fost doar o figură de stil.

Ortopraxisul (termen ce mi se pare mai nimerit decât Ortodoxia, ce sună abstract) – ca  „devenire întru fiinţă”, ca mod de a fi în lume (fără de a te lăsa robit de cele „ale lumii”) ca răspuns la o chemare împărătească pe care ştii că nu o poţi refuza – e însăşi împărtăşirea cu „metafora vie” (Paul Ricoeur), cu Dumnezeul Întrupat, cu Părintele Luminii, cu Lumina din Lumină. E desăvârşirea trăirii poetice, adică angajarea deplină în aventura numită metanoia.

Telekinesis

În lectura Apostolului din Duminica premergătoare Praznicului de Adormire a Maicii Domnului ni se spune să nu judecăm ceva „înainte de vreme”, până când se vor lumina „cele ascunse ale întunericului” pentru că nimic din ceea ce avem nu este doar al nostru. Iar dacă totul am primit în dar, ce rost mai are fala? Asemenea unui părinte ce a descoperit frumuseţea înspăimăntătoare a „lucrurilor de pe urmă”, apostolul – ne spune Saul aka Pavel – flămânzeşte şi însetează, ostenindu-se a lucra cu mâinile sale. Hulit fiind, se roagă. Ajunge chiar „ca gunoiul lumii”. Şi caută să dobândească „duhul blândeţii” (1 Corinteni, 4).

În lectura din Evanghelie se vorbeşte despre importanţa păstrării (măcar) acelei credinţe „cât un grăunte de muştar”: „De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia – mută-­te de aici dincolo, şi se va muta!” (Matei XVII, 20). Formidabila imagine! Dar, ca-n toate pildele evanghelice, jocul secund este cel care dă sensul. Nu despre telekinezie este vorba aici (la fel ca în finalul din Stalker de Tarkovski, unde – contrar interpretării date de amatorii de paranormal – fetiţa Călăuzei nu mută cu privirea paharele; ele se mişcă datorită trenului ce trece pe lângă casa dărăpănată), ci  despre ţinerea la distanţă a „spiritelor” (care sunt „legiune”), doar cu ajutorul acelui infim „rest”. Ca-n Giulietta degli spiriti, filmul lui Fellini, unde nevasta unui bărbat foarte şarmant şi cu alură de Marcello Mastroianni este înşelată. Aceasta angajează un detectiv particular şi în scurt timp are şi „dovada”. Se simte părăsită şi, într-o lume hedonistă, bolnavă de superstiţii şi închinare la „spirite”, e tentată să-şi pună capăt zilelor. Credinţa „cât un grăunte de muştar”, din copilărie sădită în suflet, o ajută să-şi vină în fire. Îşi aminteşte cum, copil fiind, juca rolul unei mucenice într-o piesă montată de maici. Îşi aminteşte cum, în pielea acelui personaj, primea cu bucurie martiriul. Cu un fel de „Retro, Satana!” rosteşte „spritelor” (care de care îi dau târcoale, ademenind-o): „Voi nu existaţi!”. Mută, cum ar veni, muntele smintelilor şi al grijilor lumeşti care-o ispitesc să caute la „emancipare”, să trăiască – hedonist – clipa. Ea însă, cu o cuminţenie izvorâtă din înţelepciunea patristică, dă acum un alt sens disctonului Carpe diem. 

 *** 

Cuvântul de învăţătură al ieromonahului de după Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie a reamintit, celor ce-l ascultau câteva coordonate esenţiale privind rolul şi rostul metanoiei, privind rolul şi rostul propoveduirii Evangheliei. Întâi de toate, cuvântul a fost rostit – ca de obicei – „cu dragoste”, „cu duhul blândeţii”, iar nu „cu toiagul”. Şi câtă nevoie e de un astfel de glas în babilonia generală, în care fiecare îşi revendică – zgomotos, agresiv – dreptul la replică. Mărturisea apoi ieromonahul că e stupefiat de aşteptările multora din cei care ajung la mănăstirea unde slujeşte – o oază de frumuseţe ortodoxă. Oamenii vin adesea la biserică aşa cum s-ar duce la Mafalda, cu pretenţia de a primi numaidecât o „soluţie”. Ori ei uită că preotul, monahul, nu poate da alte soluţii decât cele lăsate de însuşi Hristos: „postul şi rugăciunea” (calea cea îngustă). Doar aşa poate fi alungată  „legiunea de demoni” – dacă nu cumva ei, demonii, au ajuns a doua noastră natură şi ne-am obişnuit cu ei, asemenea omului leneş cu lenea, din povestea lui Ion Creangă. Prin urmare, ceea ce se cere desluşit este aceasta: ce anume înseamna „post şi rugăciune”? Ce anume înseamnă rânduiala (pravila) prin care ajungem la calea „devenirii întru fiinţă”? Omul, mai spunea – blând, însă ferm – ieromonahul, se află în Biserică printr-o chemare, nu prin voia sa proprie. Desigur, înzestrat fiind cu libertate, poate răspunde sau nu acestei chemări. Ceea ce contează este, deci, felul în care – zi de zi şi clipă de clipă – răspunde acelei chemări. În răspunsul său (şi nu în exterior, la „ceilalţi”) se află „soluţia”. Şi iar ajungem la Stalker, unde se spune că e nevoie de pregătire (asceză prin „războiul nevăzut”) pentru întâlnirea cu Sacrul (Zona): „Totul depinde de noi, nu de Zonă!” – exclamă Călăuzul pentru cei doi sceptici care se apropie de „camera miracolelor” fie dintr-o curiozitate cârcotaşă (Scriitorul), fie cu gândul viclean de a o arunca în aer (Profesorul)...

 ...