Mercy

Formidabilă dualitatea aceasta: bine-rău, viaţă-moarte, nou-vechi, lumină-întuneric. E uluitor cât de repede poţi să treci dintr-o parte în alta din neglijenţă, din indiferenţa faţă de propria persoană sau dintr-o exagerat de bună părere de sine (căreia i se mai spune orgoliu). Dar toate cele rele şi (datorită puţinei noastre credinţe) neplăcute nouă trebuie să ni se întâmple. Spre înţelepţire. Spre lămurire. Spre luminare. „Ridică ispitele şi nimeni nu se va mai mântui” – spune Patericul. Scapă de grăierea de rău a oamenilor, de uneltirile şi invidiile lor şi nu vei afla ceea ce cauţi: să ieşi biruitor din cea mai dură luptă, aceea cu propriul sine.   

***

Ţin minte că pe la mijlocul anilor 90 mi-am vizitat nişte cunoştinţe. Aveau televizorul deschis şi se difuza filmul românesc Tănase Scatiu (1976). Câteva secvenţe de la început redau atmosfera sobră, austeră dintr-o casă în care cineva (mama unui personaj principal) murise. Atunci, gazdele mele s-au găsit să comenteze, să conteste. Forma de închinare în care tocmai se înregimentaseră (şi pe care – coincidenţă – regizorul filmului avea s-o persifleze în filmul imediat următor din cariera sa, Profetul, aurul şi ardelenii – 1978) îi încuraja să dispreţuiască sentimentele de jale şi să adopte o atitudine de feel good în raport cu tainele vieţii. „Sham pearls on real swine”, ar spune – poate puţin cam tăios – scriitorul Frank Schaeffer. Bun cunoscător al teologiilor ultra-reformate, liberale, relativiste, acesta avea să descopere – în Biserica Una şi Nedespărţită – „lumina cea adevărată” şi „duhul cel ceresc”... Mă gândesc, nu o dată, la înşelarea care-i spăpâneşte pe oamenii fără volant (fără dreaptă socotinţă) atunci când – vorba lui Dostoievski – îşi refuză singura închinare vrednică de laudă (la Dumnezeul cel Viu) în favoarea închinării la idoli fără de număr („omul modern nu este ateu, ci idolatru”). Fără îndoială că necunoaşterea (de fapt, rezistenţa la orice formă de cunoaştere autentică, posibilă – pentru cei ce se nevoiesc să creadă în Întrupare – doar prin participarea la Tainele Bisericii) îl face pe om să se predea necondiţionat (adesea cu preţul suprem) ideologiilor, corectitudinilor politice, uniformelor. Chiar atunci (sau mai ales atunci) când este însetat după cele duhovniceşti. Atfel spus, totul pleacă de la intenţii bune (ca şi când ar fi pornit cineva, vreodată, cu intenţii rele). Treptat însă îşi face loc (nici nu se poate altfel) părerea de sine, eu-l se inflamează şi se instalează legiunea de obiceiuri urâte, de reflexe autodistructive ce pregătesc terenul pentru schizofrenii, schisme şi izolarea de lume.

***

În Biserică însă – acolo unde „afli că exişti” (Petre Ţuţea) dacă eşti atent la tot şi la toate – simţim gustul de „apă vie”, de „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Când ne plecăm exagerat de mult asupra propriilor pofte şi interse, avem chipurile sfinţilor din icoane – atunci când sunt reprezentări bizantine, nu ilustraţii dulcege pe teme religioase. Privirile lor, din altă lume parcă, şi formele lor desăvârşite ne dojenesc şi ne mângâie, amintindu-ne de menirea noastră, aceea de a fi „fii ai luminii”, iar nu a „întunericului”. Şi atunci alegem: rămânem în starea noastră căzută sau ne ridicăm. Când  însă am căzut mult prea jos (datorită nemerniciei şi împietririi inimii noastre, datorită risipirii în multe şi felurite pălăvrăgiri), când „năravul a devenit în noi a doua natură, ne mai poate scăpa doar o voinţă de fier şi mila lui Dumnezeu” (Nil Sorski).

***

Trăim într-un ev agresat de anti-icoane, de reprezentări stridente sau edulcorate ale celor văzute şi nevăzute. Suntem, de asemenea, contemporani, şi cu felurite grupări iconoclaste ce  promovează exclusiv formele abstracte, nefigurative. Icoana – leacul pentru depresii şi crize identitare, pentru emotivităţi netratate la timp şi pentru setea noastră de absolut – e mai aproape de noi decât am crede. O putem atinge cu mâna, dacă vrem. Atâta doar că – vorba Călăuzei tarkovskiene, care ştia că spre Zona dătătoare de Viaţă se ajunge pe căi ocolite, nefentând traseul presărat cu semne ciudate – e nevoie de o mână cam lungă. Şi avem acea „mână mai lungă” abia când aflăm drumul prin care ajungem să ne transfigurăm suferinţa. Dar până atunci, câte mreje, câte măşti, câte războaie nevăzute pe care avem să le purtăm – culmea! – niciodată cu potrivnicii noştri (pe care suntem chemaţi a-i iubi), întotdeauna cu noi înşine. De aceea nu putem spune decât „Slavă lui Dumnezeu întru toate!”...

Lansare BUCURIILE FILMULUI Bucureşti 28 sept ora 18.30

Mulţumiri speciale pentru Lucian Mircu (prefaţatorul cărţii), Iosif Demian aka Josef Demian si Dan Voinea (pentru realizarea coperţii şi afişului), lui Virgil Baidoc (editorul de la Editura Theosis, unde a aparut cartea) şi lui Daniel Voinea pentru găzduire.

Lansare "Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului"

Volumul PSEUDOKINEMATIKOS 2. BUCURIILE FILMULUI va fi lansat în prezenţa autorului la librăriile Cărtureşti din:

● Bucureşti (28 septembrie ora 18.30, str. A. Verona). Participă: Elena Dulgheru, Nicolae Mărgineanu, Mihai Fulger;

● Timişoara (2 octombrie ora 19, str. Mercy). Participă: Lucian Ionică, Lucian Mircu;

● Arad (27 octombrie ora 18, str. Aurel Vlaicu).

Fiecare eveniment va fi ilustrat muzical de armonii ambientale şi jazz de Adrian Enescu şi va găzdui proiecţia scurt-metrajului: Ajutoare umanitare (regia: Hanno Höfer).

Eventualele modificări din program vor fi anunţate pe parcurs. 

http://atelier.liternet.ro/articol/12219/Marian-Radulescu/Pseudokinematikos-2-Bucuriile-filmului.html 

http://atelier.liternet.ro/articol/12230/Lucian-Mircu-Marian-Radulescu/Canonul-lui-Marian.html 

Warning - a poem by Jenny Joseph

WARNING

a poem by Jenny Joseph

When I am an old woman I shall wear purple
With a red hat which doesn't go, and doesn't suit me.
And I shall spend my pension on brandy and summer gloves
And satin sandals, and say we've no money for butter.
I shall sit down on the pavement when I'm tired
And gobble up samples in shops and press alarm bells
And run my stick along the public railings
And make up for the sobriety of my youth.
I shall go out in my slippers in the rain
And pick flowers in other people's gardens
And learn to spit.

You can wear terrible shirts and grow more fat
And eat three pounds of sausages at a go
Or only bread and pickle for a week
And hoard pens and pencils and beermats and things in boxes.

But now we must have clothes that keep us dry
And pay our rent and not swear in the street
And set a good example for the children.
We must have friends to dinner and read the papers.

But maybe I ought to practice a little now?
So people who know me are not too shocked and surprised
When suddenly I am old, and start to wear purple.

Homosexualitatea. O abordare ortodoxă

Thomas Hopko

HOMOSEXUALITATEA.

O abordare ortodoxă

Coperta: Dan Voinea

Traducător: Marian Rădulescu

Editura Theosis, Oradea, 2009, 156 pag.

Hristos şi Biserica

PENTRU ORTODOXIE, „ÎNTREGUL HRISTOS” nu este doar Iisus.[1]  „Întregul Hristos” este Iisus şi Biserica Sa: Cap şi trup; Împărat şi popor, Păstor şi turmă, Maestru şi discipoli, Viţa şi mlădiţele, Piatra din capul unghiului şi templul. Şi, de maximă importanţă pentru sexualitatea omului – mai cu seamă pentru chestiunea iubirii dintre două persoane de acelaşi sex – „întregul Hristos” este Mirele diviono-uman împreună cu Mireasa Lui – creată, răscumpărată şi îndumnezeită.

Prima sintagmă folosită pentru Iisus în Evangheliile creştine este de „Mire”.[2] Nu este o imagine surprinzătoare, de vreme ce în Biblie imaginea predominantă în care este prezentată relaţia lui Iahve cu Israel este aceea a iubirii conjugale. Împărăţia lui Dumnezeu este înfăţişată ca un praznic de nuntă. Este „cina nunţii Mielului” (Apoc. 19:7–9). Biserica este „Mireasa” şi „femeia” Mielului (Apoc. 21:9). „Întregul Hristos” - deja acum pentru Biserică şi de-a pururi pentru toţi în împărăţia viitoare a lui Dumnezeu – este Iisus, Fiul lui Dumnezeu, împreună cu toţi oamenii – bărbaţi şi femei – care, prin harul credinţei devin „un singur trup” şi „un singur duh” cu El, fiind astfel fii şi fiice dumnezeieşti în Duhul Sfânt.[3]  Credincioşii care au „gândul lui Hristos” şi Duhul lui Dumnezeu sunt, aşa cum scrie Sf. Pavel, „mădularele lui Hristos” (1 Cor. 2:16; 6:15).

Potrivit Ortodoxiei, creştinii se unesc cu Dumnezeu şi sporesc mereu în comuniunea cu El prin Hristos şi Duhul Sfânt pentru că ştiu cât de „ticăloşi şi vrednici de plâns, şi săraci şi orbi şi goi” sunt (Apoc. 3:17).[4]  Îşi recunosc nevoia disperată de mântuire şi vindecare. Ştiu că fără Iisus sunt pierduţi şi fără viaţă. Vin la Hristos  osteniţi şi împovăraţi, pentru a învăţa de la Cel ce este „blând şi smerit cu inima”. Îşi găsesc „odihnă pentru suflete” în Cel al Cărui „jug este bun” şi a Cărui „povară este uşoară” (Mat. 11:28–30).[5]  Îşi arată dragostea faţă de El împlinindu-I poruncile, care nu sunt grele (Ioan 14:15, 21; 1 Ioan 5:3). Trăiesc cu El, murind faţă de lume împreună cu El, şi înviaţi cu El la o „viaţă nouă”.[6]  Îşi amintesc neîncetat că ei nu-şi mai aparţin, ci aparţin Celui Care i-a răscumpărat prin sângele Său pentru a-i face trupul Său şi Mireasa Sa.[7]  

O experienţă tridimensională

ACESTE CONVINGERI DESPRE HRISTOS, despre toate cele în Hristos, cu care ne începem reflecţiile, se bazează pe o experienţă a realităţii formată din trei elemente inseparabile. Dacă se pierde vreunul, experienţa – împreună cu viziunea realităţii pe care o evocă – este distrusă. Primul element: Dumnezeu a făcut toate lucrurile bune, ca expresie a dumnezeirii Sale. Al doilea: prin păcat, omul le-a stricat. Al treilea: totul este răscumpărat, sfinţit şi slăvit prin Hristosul răstignit şi înviat.

Ortodocşi primesc această experienţă întreită, dimpreună cu viziunea realităţii pe care o generează, în viaţa sacramentală a Bisericii Ortodoxe. O află mai întâi mărturisită în Biblie, unde fiecare cuvânt – cred ei – se referă la Hristosul răstignit şi slăvit. O regăsesc apoi în formulările dogmatice ale sinoadelor bisericeşti. O au explicată în scrierile Părinţilor Bisericii. O ocrotesc canoanele Bisericii. O trăiesc sfinţii Bisericii sub purtarea de grijă a Mariei, Maica Domnului. O contemplă în icoane. O prăznuiesc în liturghie. Încep să o trăiască prin participarea la Sfânta Împărtăşanie, după Cuvântul Domnului din Noul Testament. Se străduie să o actualizeze în vieţile lor de zi cu zi prin nevoinţe ascetice şi rugăciune permanentă.

Experienţa întreită – bunătatea creaţiunii, stricăciunea ei prin răul săvârşit de făpturile create şi restaurarea şi îndumnezeirea ei în Hristos – luminează toate lucrurile pentru cei care se căiesc, cred şi sunt botezaţi în Biserica Ortodoxă.[8] Această experienţă îi determină pe creştinii dreptcredincioşi să recunoască faptul că oamenii nu sunt „autonomi” în umanitatea lor, să înţeleagă că o „altă lege” (heteros nomos)*  lucrează necontenit în mădularele lor pământeşti. Această „altă lege” este fie „legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus”, fie „legea păcatului şi a morţii” (Rom. 7:23; 8:2).[9]  Totodată, această experienţă întreită constituie criteriul şi cadrul de referinţă pentru toate experienţele omeneşti. Cercetează sentimentele personale, precum şi recursul oamenilor la ştiinţă – în special la ştiinţele comportamentale, care studiază omul în starea lui  păcătoasă – pentru a le desluşi sensul şi scopul în viaţa şi fiinţa omului.

Sarcina noastră este să reflectăm asupra felului în care această experienţă şi viziune întru Hristos şi Biserică se poate aplica iubirii şi activităţii sexuale la care participă persoane de acelaşi sex, asupra iubirii şi activităţii sexuale în general, aşa cum sunt ele înţelese şi practicate în vremea noastră, în special în America de Nord, Europa şi Australia.

Atracţia între persoanele de acelaşi sex

FOLOSESC SINTAGMA „ATRACŢIE  ÎINTRE PERSOANELE DE ACELAŞI SEX”  în reflecţiile mele deoarece consider că termenul „homosexualitate”, atunci când nu este utilizat cu sens general, nu este suficient de potrivit.[10]  Mult mai exactă şi mai folositoare îmi pare expresia „atracţie între persoane de acelaşi sex”, ale căror sentimente şi dorinţe au o varietate de cauze, forme şi expresii. Mi-am propus să reflectez asupra felului în care aceste atracţii şi emoţii faţă de persoane de acelaşi sex se raportează la credinţa creştină, aşa cum este ea înţeleasă şi trăită în Ortodoxie. De asemenea, în studiul de faţă încerc să reflectez asupra relaţiei lor cu iubirea, aşa cum este ea revelată de Dumnezeu în Iisus Hristos şi în Duhul Sfânt al Bisericii.

Potrivit Bisericii Ortodoxe, toţi oamenii sunt fiinţe cu duh, suflet şi trup, create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.[11]  Ei sunt făcuţi astfel - parte bărbătească şi parte femeiască – pentru a trăi de-a pururi în comuniune de iubire cu Dumnezeu, unii cu alţii şi cu întreaga făptură.[12]  Menirea şi destinul lor este să devină, prin harul lui Dumnezeu, tot ceea ce Dumnezeu este prin natura Sa.[13]  

Din raţiuni ce nu pot fi nicicând – complet şi decisiv – identificate pentru fiecare persoană în parte (deşi la unii ele pot fi destul de evidente), câţiva bărbaţi şi femei manifestă sentimente şi atracţii erotice, cu dorinţa de a se angaja în activităţi sexuale, pentru persoane de acelaşi sex. Unii susţin că au avut aceste sentimente în mod constant toată viaţa, încă din copilărie. Alţii spun că le-au avut - şi este posibil să le mai aibă -  doar în anumite momente, situaţii sau condiţii.

Viziunea ortodoxă – aşa cum o înţeleg eu – consideră că fenomenul atracţiei între persoanele de acelaşi sex se datorează răzvrătirii omenirii împotriva lui Dumnezeu. Este, pe scurt, un element ce ţine de a doua dimensiune (din cele trei) a experienţei ortodoxe a realităţii, la care ne-am referit mai sus: stricăciunea adusă în lume prin păcatul omenesc. Toate reflecţiile noastre se vor întoarce, într-o formă sau alta, la această convingere, relaţionând-o cu celelalte două convingeri fundamentale ortodoxe, şi anume: bunătatea edificatoare a creaţiei stăpânite de bărbaţi şi femei făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; mântuirea şi îndumnezeirea tuturor lucrurilor de către Dumnezeu, începând cu omenirea, prin Hristosul răstignit şi slăvit.

O dată stabilite aceste premize, reflecţiile noastre se bazează pe convingerea că Dumnezeu nu îi face pe oameni „homosexuali”. Dumnezeu îi face pe bărbaţi şi pe femei să trăiască o viaţă de iubire prin comuniunea lor complementară la toate nivelele:  fizic, emoţional, spiritual şi sexual. Portivit acestei viziuni, oamenii ajung să fie stăpâniţi de sentimente şi dorinţe (cu tentă pronunţat sexuală) pentru persoane de acelaşi sex – căutând împlinirea în activităţi erotice şi genital-sexuale – datorită stării căzute a omenirii în care s-au născut şi în care trăiesc. Oamenii, aşadar, nu sunt „homosexuali” în sensul în care sunt bărbaţi sau femei, negri sau albi, asiatici sau africani, ori un amestec de elemente rasiale şi / sau naţionale.

În vreme ce sexualitatea exprimată prin sentimente şi activităţi heterosexuale bine rânduite este un element esenţial în viaţa omului, dorinţele sexuale pentru relaţii trupeşti cu persoane de acelaşi sex nu sunt parte din identitatea sexuală fundamentală a unei persoane. Un bărbat cu gânduri şi sentimente pentru alţi bărbaţi este tot bărbat, iar o femeie atrasă sexual de femei este tot femeie. Toţi bărbaţii şi toate femeile, oricât de pure sau de impure ar fi sentimentele lor sexuale, sunt oameni ce nu pot fi – în mod esenţial - definiţi în umanitatea lor (dăruită de Dumnezeu) prin sentimentele şi dorinţele lor – sentimente şi dorinţe născute în ei prin moştenirea lor biologică, psihologică şi culturală, prin felul în care au fost trataţi de alţii, în special de familie, în condiţiile unei lumi căzute şi pervertite.[14] 

---

[1] Sintagma „întregul Hristos, cap şi trup” se regăseşte la Fer. Augustin: „totus Christus, caput et corpus”, în Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan, 28:1, precum şi în alte locuri. Vezi de asemenea Sf. Grigore de Nisa, „în multe rânduri Biserica este numită şi Hristos, de către Pavel”, Viaţa lui Moise, 184; şi „cel care priveşte Biserica Îl priveşte direct pe Hristos. . . . Biserica este refacerea lumii”, Despre Cântarea Cântărilor, Predica 13; de asemenea Sf. Ioan Gură de Aur, „Căci aşa cum capul şi trupul formează un om, tot astfel [apostolul Pavel] a spus că Biserica şi Hristos una sunt. De aceea a numit Biserică trupul lui Hristos” Comentariu la Epistola întâi către Corinteni, Omilia 30.

[2] Marcu 2:19; Ioan 3:29. Prăznuirea Patimilor lui Hristos în Biserica Ortodoxă începe cu imnurile „Iată, Mirele vine” şi „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd frumos împodobită”. Slujbele liturgice din primele zile ale Săptămânii Patimilor sunt numite Slubele Mirelui. De Paşti, canonul pascal proclamă că Hristos a ieşit din mormânt „ca un Mire”.

[3] Efes. 5:23–32; 1 Cor. 6:15–19; and Gal. 3:23—4:7, care include imnul procesional de la botez, ce înlocuieşte Imnul întreit sfânt din Sfânta Liturghie în timpul marilor praznice ale Bisericii Ortodoxe (3:27) şi de asemenea lecturile din Epistole din Liturghia de Crăciun (4:4–7). Vezi şi Romani 8.

[4] Se spune că Sf. Herman de Alaska le-a cerut unor marinari ruşi să se îmbisericească, iar ei i-au răspuns că nu pot face aceasta deoarece sunt păcătoşi. Sf. Herman le-a răspuns că a fi păcătos este singura condiţie pentru a fi creştin, că numai păcătoşii sunt primiţi în biserică.

[5] Cuvântul „bun” (chrestos) apare în versiunea originală grecească (blago în slavonă). Este cuvântul folosit în Ps. 33:8, “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul”.

[6] Vezi Rom. 6:2–11, lectura din Epistolă din Sfânta Liturghie Pascală ce se ţine în Noaptea de Înviere şi la slujbele baptismale din Biserica Ortodoxă. Vezi de asemenea Gal. 3:20; 6:14 şi 2 Tim. 2:11–13.

[7] 1 Cor. 6:20; 7:23; 2 Pet 2:1. Scrierile Sf. Siluan Athonitul (m. 1938) constituie o meditaţie simplă, frumoasă şi profundă asupra  ideilor din acest paragraf. Se găsesc, împreună cu lunga introducere analitică a Arhimandritului Sofonie Saharov, în Saint Silouan the Athonite (Essex, England: Monastery of St. John the Baptist, 1999 and Crestwood, NY: SVS Press, 2000).

[8] A te căi înseamnă a-ţi schimba gândul, modul de a gândi. A crede înseamnă a fi încredinţat de ceea ce auzi şi vezi. A fi botezat înseamnă să renunţi la ideile şi faptele trecute pentru a primi o nouă identitate. Cei care se căiesc, cred şi sunt botezaţi în Hristos primesc mintea Lui, se poartă în Duhul Său şi se identifică cu El în toate. Vezi prima predică creştină a Apostolului Pavel în ziua Cincizecimii (Fapte 2:14–42). De asemenea, Rom. 6:3–14, lectura din Epistole din cadrul Sfintei Liturghii din noaptea de Înviere şi de la slujbele baptismale din Biserica Ortodoxă; Efes. 4:17–32; Col. 3:1–17.

[9] Vezi Rom. 7:21—8:30. „Legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus” (Rom. 8:2) este, de asemenea, numită „Legea lui Dumnezeu” (Rom. 7:25). Sf. Pavel o mai numeşte „Legea lui Hristos” (Gal. 6:2). În Epistola lui Iacov este numită „legea cea desăvârşită a libertăţii” (Iacov 1:25).

[10] Folosesc expresia „atracţie între persoane de acelaşi sex” după exemplul mişcării Courage din Biserica Romano- Catolică. Vezi Paul Scalia, “A Label that Sticks,” First Things, June/July 2005, No. 154, pp. 12–14.

[11] În prima din epistolele sale apostolice, Sf. Pavel se adresează tesalonicienilor astfel: „Însuşi Dumnezeul păcii să vă sfinţească pe voi desăvârşit, şi întreg duhul vostru [pneuma], şi sufletul [psyche] şi trupul [soma] să vi-l păzească, fără de prihană, întru venirea Domnului nostru Iisus Hristos”. Şi adaugă: „Credincios este Cel care vă cheamă. El vă va îndeplini”. (1 Tes. 5:23–24). În traducerile englezeşti ale Noului Testament, „duhovnicesc” este, din păcate tradus uneori prin „supranatural”, iar „sufletesc” prin „natural” sau chiar „neduhovnicesc”. În unele traduceri patristice „sufletesc” este tradus prin „animal,” pornind de la cuvântul latinesc pentru suflet (anima).

[12] Uneori „chipul lui Dumnezeu” în oameni este identificat inexact cu duhul, sufletul sau mintea lor. Oamenii sunt făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” pentru a avea atributele dumnezeirii şi astfel pentru a fi şi a făptui aşa cum este şi făptuieşte Dumnezeu, în deplinătatea umanităţii lor. Pentru a fi şi a făptui asemenea lui Dumnezeu, oamenii trebuie, înainte de toate, să fie duhovniceşti (pneumatikos, noetikos, logikos). Dar trebuie să fie şi sufleteşti şi trupeşti, ca parte bărbătească şi ca parte femeiască. Duhul / pneuma (sau mintea / nous sau cuvântul / logos) trebuie să stăpânească sufeltul şi trupul unui om, cu emoţiile şi patimile sale (vezi mai jus). Dacă numai „duhul” ar fi chipul lui Dumnezeu în oameni, atunci puteri netrupeşti (de exemplu îngerii), nu oamenii ar fi făcute „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Trebuie să remarcăm aici că Dumnezeu nu este „un duh”. Dumnezeu este total diferit (totaliter aliter) de făpturi în toate privinţele. A-l concepe pe Dumnezeu ca „duh” este o exprimare la fel de antropomorfică precum a vorbi despre ochii sau mâinile lui Dumnezeu. În Evanghelia lui Ioan Iisus spune „Dumnezeu este Duh” pentru a arăta că Dumnezeu nu este localizat nicăieri şi că trebuie slăvit „în duh şi adevăr” (Ioan 4:24). Domnul nu formulează aici o afirmaţie metafizică despre fiinţa lui Dumnezeu, care – potrivit interpretărilor scripturale datorate părinţilor ortodocşi ai bisericii, potrivit trăirii lor mistice personale – este „dincolo de fiinţă [hyperousios]” şi chiar „dincolo de dumnezeire [hypertheos]”.

[13] Învăţătura patristică ortodoxă arată că oamenii, pentru a fi cu adevărat oameni, au nevoie de harul lui Dumnezeu (kata charin theou), bunăvoire (kat’ evdokian), făptuire (kat’ energeian) şi putere (kata dynamin) – de tot ceea ce Dumnezeu Însuşi este prin natură (kat’ousian). Alcătuirea lor ca fiinţe duhovniceşti, sufleteşti şi trupeşti face posibilă îndumnezeirea.

[14] Pentru moştenirea genetică şi influenţele mediului cu privire la sexualitate vezi Dean Hamer and Peter Copeland, Living with Our Genes, Why They Matter More Than You Think (New York: Doubleday, 1998), mai ales pag. 158–200. În 1993 laboratorul lui Hamer a descoperit aşa-zisa „genă gay” la care se referă în această carte (pp. 182–183). Vezi, de asemenea V. S. Ramachandran & Sandra Blakeslee, Phantoms in the Brain, Probing the Mysteries of the Human Mind (New York: HarperCollins, 1999). De asemenea, T. Hopko, Sin: Primordial, Generational, Personal [Audio recording] (Crestwood, NY: SVS Press, 1990).

Calea

Carl Carlton

CALEA 

de la 

Protestantism la Ortodoxie

Studiu introductiv de Prof. Dr. Aurel Pavel

Prefaţă: Arhiepiscopul Dimitrie al Dallasului

Ediţie îngrijită de Protos. Dr. Vasile Bîrzu

Traducere: Marian Rădulescu

Editura Ecclesiast, Sibiu, 2010

INTRODUCERE

Mărgăritarul de mare preţ

 

„Iarăşi, Împărăţia Cerurilor este asemenea cu un neguţător care caută mărgăritare bune. Şi aflând un mărgăritar de mare preţ, s-a dus, a vândut toate câte avea şi l-a cumpărat." (Mt.13, 45-46)

 

            În iunie 1986, înarmat cu o diplomă de licenţă nou nouţă şi plin de energia celor douăzeci şi doi de ani, am participat la reuniunea anuală a Convenţiei Baptiştilor din Sud (SBC) ca „trimis” din partea bisericii mele de acasă. Temperatura din Atlanta nu era nici pe departe la fel de ridicată ca cea din Centrul Mondial al Congreselor, întrucât Baptiştii „moderaţi” din Convenţie încercau în zadar să oprească preluarea puterii de către fundamentalişti. Cum stăteam în mijlocul convenţiei, am devenit convins de un lucru: Convenţia Baptiştilor din Sud era într-o groaznică nevoie de reformă. Aşteptam apariţia unui nou Martin Luther, care să-şi afişeze cele nouăzeci şi cinci de teze pe uşa de intrare a Bisericii Baptiste Nr. 1 din Dallas şi să marcheze astfel întoarcerea Baptiştilor la rădăcinile lor spirituale din timpul Reformei Radicale.

            În luna august a anului următor m-am mutat în Wake Forest, Carolina de Nord şi am început studiile la Seminarul Teologic Baptist de Sud-Est ca bursier în memoria lui Raymon Brian Brown. În mai puţin de doi ani de la prima şi singura mea delegaţie la Convenţia Baptistă de Sud aveam să fiu primit oficial în Biserica Creştin Ortodoxă istorică. Ce s-a întâmplat? Cum a putut un înverşunat Baptist din Sud, adept al unei biserici libere, un „nu mă atinge”, să nimerească într-o biserică de tip liturgic, ierarhic, mai ales într-una atât de străină de etosul american, sudist? 

                                               

Revoluţia copernicană

            Pentru mine, ca de altfel pentru, în mod real, mii de alţi Protestanţi după Evanghelie din toată ţara, care au urmat acelaşi itinerariu în ultimii zece ani, problema ne privea şi ne ardea adânc până în chiar natura credinţei creştine? Ce este creştinismul? Este o filosofie? Un cod etic? Este el în mod esenţial o relaţie personală între un individ şi Dumnezeul său?

            Socrate spunea: „Viaţa nesupusă încercării este o viaţă ce nu merită trăită”. De bună seamă că acelaşi lucru e adevărat şi despre credinţa cuiva, şi totuşi, marea majoritate a creştinilor – cel puţin în America – nu-şi rezervă timp pentru a examina atent credinţa lor, pentru a înţelege de ce cred ceea ce cred şi cum aceasta le afectează - sau ar trebui să le afecteze – vieţile.

Aceia dintre noi care suntem crescuţi într-o biserică, de obicei, căpătăm într-o anumită măsură o mentalitate îngustă odată cu trecerea timpului. Pur şi simplu presupunem că ceea ce credem noi este adevărul şi că felul în care trăim este cel corect pentru că acesta este cel în care am crezut dintotdeauna, pentru că aşa am trăit dintotdeauna. Întâlnirea cu un nou sistem religios, cu un nou sistem de gândire şi de raportare la Dumnezeu echivala cu Revoluţia copernicană. Într-adevăr, însemna să se susţină, pentru prima oară în viaţa cuiva, posibilitatea ca propriile sale credinţe religioase să nu fie centrul universului.

            Baptiştii din Sud, trăind în vechea Confederaţie, au propriul lor tip specific de mentalitate îngustă. Când cineva se formează în cea mai numeroasă denominaţiune protestantă din ţară, îndeosebi într-o regiune unde Baptiştii de Sud domină atât din punct de vedere cultural cât şi numeric, este practic imposibil să nu ai o viziune denaturată a orizontului religios. Acelaşi lucru poate fi spus, desigur, şi despre un catolic polonez care copilăreşte în anumite zone din Chicago.

            Mi-aduc bine aminte cum, ca adolescent, credeam că Baptiştii de Sud (şi poate câţiva Baptişti Independenţi precum Jerry Falwell) sunt singurii Evanghelişti adevăraţi. Cu alte cuvinte, noi eram singurii cu adevărat interesaţi de „mântuirea” oamenilor.[1] I-am refuzat în scris pe Baptiştii din Nord ca fiind liberali, deşi nu ştiam mai nimic despre ei. Până şi bastioane ale Evanghelismului precum Wheaton păreau suspecte în mintea mea.[2]

Chiar dacă nu eram nici pe departe un anti-catolic, am presupus că Biserica Catolică propovăduia mai degrabă nişte doctrine confuze despre Dumnezeu ca Tată şi mântuire prin fapte bune. Prima dată când am urmărit Mesa de la Miezul nopţii de Crăciun, preluată în direct prin televiziune de la Vatican, am fost de-a dreptul surprins să constat cât de „creştină” era. Slujba pomenea despre moartea pe Cruce a lui Hristos, Învierea Sa şi iertarea păcatelor - toate teme foarte „Evanghelice”.

           

La răscruce

            După ce un creştin trece dincolo de provincialismul său iniţial şi devine conştient de alte tradiţii creştine, i se deschid înainte două căi. Pe de o parte ar putea îmbrăţişa varietatea denominaţiunilor şi a teologiilor ca pe o diversitate legitimă, fiind de-a dreptul încântat de modurile variate şi felurite în care Dumnezeu se raportează la oameni şi aceştia relaţionează cu El. Pe de altă parte însă, ar putea vedea diversitatea denominaţiunilor nu ca pe un lucru bun în sine, ci mai degrabă ca pe o problemă teologică profundă, ca pe o contradicţie directă a afirmaţiei Sfântului Apostol Pavel despre un Domn, o credinţă, un Botez (Efes. 4:5).

            Prima alternativă este, pentru a o spune fără menajamente, pur relativism teologic. Este, totuşi, poziţia adoptată de marea majoritate a Protestanţilor, Evanghelici sau liberali. Cu mult înainte de apariţia partizanilor pestriţi ai multiculturalismului şi ai stilurilor de viaţă alternative, lumea protestantă, cu foarte puţine excepţii, acceptase premiza că diversitatea teologică şi ecleziologică era un lucru bun în sine.

            Pentru aceia dintre noi care au îmbrăţişat a doua alternativă, problema pluralismului denominaţiunilor şi teologiilor creştine a devenit propria noastră problemă într-un mod foarte real şi existenţial. Percepem diviziunile din lumea creştină exact ca pe o provocare la putinţa noastră de a fi credincioşi Evangheliei. Problema Bisericii devine însăşi problema vieţii creştine: Nu oricine Îmi zice Doamne, Doamne va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt 7, 21).

Aceia care aleg prima alternativă ţintesc satisfacerea aspectelor practice: în mijlocul atâtor denominaţiuni şi teologii, ce forme noi de intuiţie pot deprinde, ce tehnici pot învăţa care să mă ajute în călătoria mea spirituală? Ce fel de slujbe religioase sunt cele mai potrivite pentru cei tineri, pentru a-i atrage pe cei care nu se duc la biserică, etc. Cu alte cuvinte, ce anume merge pentru a ajunge la oameni, ori pentru a-i ajuta să „evolueze” sau … (să se împlinească în scopul propriei alegeri)? Aceasta, în cele din urmă, duce la "teologia de tip Willow Creek", adică teologia succesului: dacă merge, e de la Dumnezeu.[3]

            Abordarea pragmatică ridică totuşi câteva probleme importante. Cine este acest Dumnezeu cu Care cred că mă întâlnesc? Ce anume aşteaptă El de la mine? Dacă o idee sau o tehnică anume mă ajută să îmi îmbunătăţesc părerea despre mine, mă face să mă simt mai spiritual, oare înseamnă că respectiva idee sau tehnică este de la Dumnezeu? Ceea ce nu ia în considerare această abordare este tocmai căutarea adevărului.

Povestea a doi predicatori

            Diferenţa dintre aceste abordări este expresiv ilustrată de povestirile despre doi oameni, Peter Gillquist şi Daniel Clendenin. În anii '60 Gillquist era directorul regiunii Big Ten al Cruciadei pentru Hristos [Campus Crusade for Christ]. Acum el este preot Ortodox. Clendenin a fost şi rămâne un profesor Protestant după Evanghelie, deşi a studiat şi scris enorm despre Biserica Ortodoxă. I-am adus ca exemplu pe aceştia nu pentru că unul din ei a devenit Ortodox iar celălalt nu, ci pentru a vedea care au fost motivele care i-au determinat să ia hotărârile respective.

            Pe la mijlocul anilor '60, Gillquist şi mulţi dintre compatrioţii săi din Campusul Cruciadei au fost dezamăgiţi de mediul para-bisericesc în care lucrau. Au pornit pe cont propriu să găsească „Biserica Noului Testament”, formând mici comunităţi în toată ţara.

            Pe măsură ce pelerinajul lor înainta, au păstrat tot timpul înaintea lor nestins idealul de a găsi adevărata Biserică. Gillquist relatează istoria acestei căutări a lor şi criteriul potrivit căruia măsurau progresul lor, în cartea sa Cum am devenit ortodox: O călătorie spre credinţa creştină străveche:

            …am căzut de acord de la bun început să facem şi să fim tot ceea ce am găsit că Biserica Noului Testament a făcut şi a fost, pe măsură ce îi urmăream evoluţia prin istorie. Dacă descopeream că am greşit, ne schimbam, ne corectam. Eram hotărâţi să credem în doctrina sa, să intrăm în cultul ei şi să reflectăm pe cât înţelegeam de bine modul ei de a se conduce. Sau, altfel spus, dacă descopeream că toţi creştinii, de oriunde, credeau un anumit adevăr sau ţineau la o anumită practică, dacă era trăită de către toţi şi conformă cu Sfintele Scripturi, ne modelam şi noi în consecinţă şi urmam credinţa părinţilor noştri. 

Astfel începea să se dezvolte o hermeneutică, un mod de interpretare a Scripturilor. Ani de zile am fost tentaţi să vedem Biserica, de-a lungul trecerii sale prin istorie, ca un fel de structură de tip ranch, lungă de douăzeci de blocuri de etaje, ale căror temelii au fost repuse în fiecare secol pentru a reflecta cultura epocii. Acum, se pare, începeam să privim la Biserică ca la o structură verticală de douăzeci de etaje, construită pe temelia aşezată de Apostoli şi Profeţi cu Hristos ca piatră din capul unghiului.[4]

            Căutarea lui Gillquist l-a făcut să considere cu seriozitate pretenţia Bisericii Ortodoxe de a fi unica şi singura Biserică adevărată a lui Hristos şi, în cele din urmă, să intre în îmbrăţişarea Sa plină de iubire. Totuşi, nu oricine întâlneşte Biserica Ortodoxă e convins de revendicările Sale. Într-un asemenea caz ar fi absurd - şi, pe bună dreptate, neonest - ca cineva să devină Ortodox fără să creadă pe deplin ceea ce învaţă Biserica. Oricum, ceea ce contează în cazul de faţă este nu atât dacă cineva acceptă sau respinge revendicările Bisericii, ci dacă le ia în serios.

            Din păcate, chiar în această privinţă diferenţa dintre Gillquist şi Clendenin se manifestă cel mai clar. Căutarea lui Gillquist a fost o căutare înflăcărată pentru adevăr. Cercetarea lui Clendenin,  pe de altă parte, a fost doar aceasta, o cercetare, o investigaţie academică, lipsită de orice necesitate existenţială – de pasiunea – ce a alimentat călătoria  spirituală al lui Gillquist şi a altor câteva mii.

            Clendenin a stat patru ani la Universitatea de Stat din Moscova (1991-1995), în calitate de profesor vizitator. Acolo a devenit familiar cu Biserica Ortodoxă Rusă. Munca sa de cercetare şi relaţiile personale cu credincioşii ortodocşi s-au concretizat în două cărţi: Biserica Ortodoxă Răsăriteană: O perspectivă Apuseană şi Teologia Ortodoxă Răsăriteană – pentru cititorul de azi.

            Abordarea de către Clendenin a Ortodoxiei este în mod vădit plină de bunăvoinţă. Deşi este evident că încă nu înţelege aspecte importante ale teologiei ortodoxe, lucrarea lui Clendenin este lipsită de acel gen de ostilitate şi critică răutăcioasă care marchează atât de adesea tratarea de către Evanghelici a celorlalte credinţe. De fapt, discursul lui Clendenin este atât de binevoitor, încât mulţi s-au întrebat dacă el nu e pe cale de a se converti.

            Clendenin şi-a clarificat poziţia în ce priveşte Ortodoxia într-un articol apărut în Creştinismul Azi.[5] Acolo explică de ce nu s-a convertit la Biserica Ortodoxă. Ceea ce dezamăgeşte cu adevărat în privinţa acestui articol este relativa lipsă de seriozitate cu care răspunde revendicărilor Bisericii.

            Clendenin recunoaşte că diferenţele dintre Ortodoxie şi Protestantism merg chiar până în inima credinţei creştine şi menţionează loialitatea sa faţă de viziunea Protestantă asupra lucrurilor ca fiind motivul eşecului său de a se converti: „Mă simt dator principiilor de bază ale tradiţiei evanghelice protestante”. Totuşi, el scrie că „Trebuie să arătăm un respect pe deplin cuvenit şi chiar dragoste pentru istoria, teologia şi cultura ortodoxă…”

            Cum ar presupune cineva că iubeşte istoria, teologia şi cultura unei religii cu care se află într-un profund dezacord? Dacă Protestantismul are dreptate în ceea ce priveşte principiile sola Scriptura, sola fide, etc., atunci Biserica Ortodoxă greşeşte cu necesitate. Dar dacă aşa stau lucrurile, nu sunt milioane de suflete în pericolul de a ajunge în iad? Sau, la urma urmei, aceste lucruri nu mai contează? Clendenin le consideră „probleme de conştiinţă şi chestii de principiu”, nu însă, s-ar părea, şi chestiuni cu consecinţe veşnice.

            Clendenin spune că Evanghelicii ar trebui să fie revoltaţi faţă de revendicarea Bisericii Ortodoxe de a fi adevărata Biserică. Dar de ce? Se lasă impresia clară că Clendenin obiectează nu atât faţă de Biserica Ortodoxă care revendică exclusivitate, cât faţă de orice biserică, care ar face o astfel de revendicare.

Când un creştin liberal afirmă că creştinii, mormonii, musulmanii, hinduşii şi budiştii „cu toţii se roagă aceluiaşi Dumnezeu”, Evanghelicul tipic îl va contrazice neîntârziat. Deşi există doar un singur Dumnezeu, nu se poate pur şi simplu afirma că toţi oamenii au acest unic Dumnezeu ca pe adevăratul obiect al rugăciunii lor. Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos nu este Dumnezeul mormonilor, musulmanilor, hinduşilor şi budiştilor: Căci toţi dumnezeii neamurilor sunt demoni (Ps. 95[96], 5).[6] Creştinismul este singura religie adevărată căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi (Fap 4,12).

            Dacă Evanghelicii revendică fără dificultate că dintre miile de religii practicate pe pământ doar creştinismul Îl propovăduieşte pe adevăratul Dumnezeu unic şi îi călăuzeşte pe oameni către El, de ce reacţionează cu atâta oroare atunci când cea mai veche Biserică creştină din lume – Biserica ce a dat canonul Noului Testament, a scris Crezul de la Niceea şi a oferit mai mulţi martiri în acest secol decât restul creştinătăţii împreună în ultimii 1900 de ani – pretinde că Ea singură este singura, adevărata Biserică a lui Hristos? Dacă creştinismul este singura, adevărata religie, să fie oare atât de greu de crezut că există o singură, adevărată expresie a creştinismului?

            Clendenin îşi bazează admiraţia (chiar sinceră) pentru Biserica Ortodoxă pe ceea ce (crede el) că Ortodocşii şi Evanghelicii au în comun. „Nu e puţin lucru”, scrie el, „pentru noi să păstrăm în comun toate credinţele creştine străvechi.” Aici, în această afirmaţie, este natura erorii lui Clendenin, temelia relativismului său teologic şi eclezsiologic. Adevărul în această problemă este că Ortodocşii şi Evanghelicii nu păstrează în comun credinţele străvechi ale Bisericii.

            La fel cum creştinii liberali presupun că, deoarece creştinii, mormonii şi musulmanii folosesc cu toţii acelaşi cuvânt Dumnezeu, ei cred cu toţii în acelaşi Dumnezeu, tot astfel Clendenin presupune că întrucât Ortodocşii şi Evanghelicii folosesc acelaşi vocabular, ei vorbesc implicit despre aceleaşi lucruri. Această carte este subintitulată „Ceea ce trebuie să ştie fiecare Protestant despre Biserica Ortodoxă”. Ei bine, singurul lucru cel mai important de ştiut pentru un Protestant despre Ortodoxie este că Ortodoxia şi Protestantismul sunt două religii fundamental diferite. Dacă una exprimă cu legitimitate adevăratul creştinism, cealaltă, în mod necesar logic, nu o face.

 

Cunoaşte-te pe tine însuţi

            În apărarea lui Clendenin, merită spus că aproape toţi Evanghelicii care se convertesc la Ortodoxie ajung într-un anumit punct al itinerariului lor să împărtăşească poziţia acestuia. În zilele de început ale căutării de către mine a Ortodoxiei, mă uitam şi eu după acele aspecte din Biserica Ortodoxă care ar fi putut să-mi „rotunjească” concepţia teologică; nu căutam să mă convertesc. Cu uşurinţă am dat de o parte pretenţia Bisericii Ortodoxe de a fi singura Biserica adevărată, pentru că pur şi simplu presupuneam că Biserica era un fel de entitate invizibilă formată din toţi creştinii „adevăraţi” de pretutindeni din lume.

            Din propria mea experienţă şi din citirea relatărilor atâtor convertiţi am tras concluzia că, oricât de pozitive sau negative pot fi impresiile oamenilor despre Biserica Ortodoxă, ei nu îi iau în serios pretenţiile Ei decât doar după ce au intrat într-o perioadă de introspecţie şi evaluare critică a propriilor lor credinţe. Adesea această perioadă de introspecţie este însoţită de o criză - fie un eveniment dramatic, exterior, sau pur şi simplu un crescând val de nemulţumire  lăuntrică cu starea de fapt a lucrurilor.

Aşa cum voi expune în continuare în partea întâi a cărţii, criza „Războiului Sfânt” din comunitatea baptistă de Sud şi preluarea puterii în cadrul Convenţiei Baptiste de Sud [SBC] de către facţiunea fundamentalistă, au mers în tandem cu ceea ce iniţial a fost un oarecare interes în ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă şi slujirile liturgice.[7] În timp ce evaluarea critică a propriei mele teologii scotea la iveală probleme majore, interesul meu în Ortodoxie dădea la iveală soluţiile. 

            Povestea lui Peter Gillquist este chiar diferită. Pentru el şi pentru cei împreună cu el călători, criza a intervenit cu mult înainte ca ei chiar să fi auzit de Biserica Ortodoxă. Criza a fost însuşi eşecul Campusului Cruciadei de a face „discipoli ai oamenilor”. Pentru a fi siguri, ei au fost adepţii determinării oamenilor să semneze un angajament, dar foarte puţini din cei convertiţi îşi respectau cuvântul. Acest eşec i-a determinat să examineze ecleziologia para-bisericească a Campusului Cruciadei şi, mai târziu, teologia mişcării Evanghelice.[8] Această criză i-a forţat să caute „Biserica Noului Testament” – căutare care s-a încheiat în 1987 prin primirea lor în Sfânta Ortodoxie.[9]

            Pentru mulţi, nevoia stringentă a unei auto-examinări critice este chiar separată de vreo întâlnire cu sau de vreun interes pentru Ortodoxie. Pentru alţii, oricum tocmai întâlnirea cu Ortodoxia precipită criza. Percepând Ortodoxia ca pe o provocare a credinţelor lor fundamentale, aceştia sunt constrânşi să-şi examineze propria lor situaţie şi propriile resurse disponibile. Nu mult după o astfel de auto-examinare, însoţită de o sinceră – poate chiar ostilă - analiză a Ortodoxiei, iau naştere întrebări serioase cu privire la propriile credinţe personale. Cunosc nu doar o persoană ce a devenit Ortodoxă ca urmare a încercării sale de a demonstra Ortodoxia ca fiind greşită.[10]

 

Preparatio Evangelica

           

Sunt îndatorat pentru faptul de a fi fost crescut ca un Baptist din Sud. Această carte şi povestea convertirii mele nu trebuiesc în nici un caz să fie interpretate ca o discreditare a acelora care au avut o contribuţie la creşterea mea. Fără dragostea şi influenţa lor, astăzi nu aş fi în Biserica Ortodoxă. Mă îngrozeşte gândul că puteam nimeri într-o familie nereligioasă sau într-o biserică Protestantă liberală. De aceea, le datorez multă recunoştinţă părinţilor şi păstorilor mei, învăţătorilor şi tinerilor lucrători de la Biserica Baptistă nr. 1 din Cookeville, Tennessee, pentru că au sădit în mine iubirea pentru Dumnezeu şi setea pentru adevăr care m-a condus în cele din urmă la Biserica Ortodoxă.

            Am ajuns să văd trecutul meu Protestant într-un fel asemănător cu acela în care Părinţii Bisericii vedeau istoria poporului iudeu – ca o pregătire pentru Evanghelia creştină. Din punct de vedere istoric bineînţeles, Protestantismul reprezintă mai degrabă o mişcare de îndepărtare de Biserica istorică decât una de apropiere.[11] Cu toate acestea, Hristos nu i-a abandonat pe creştinii din Occident, în ciuda creşterii numărului ereziilor.[12] Dacă nu în alt mod, El a fost şi este prezent în Sfintele Scripturi. În timp ce Protestantismul, în toate variantele sale, este o erezie, Dumnezeu lucrează în vieţile oamenilor pentru a-i aduce la deplinătatea adevărului.

            Creştinismul este împlinirea iudaismului. Ortodoxia este împlinirea a tot ceea ce este bun şi adevărat în Protestantism, pentru că ceea ce este bun şi adevărat în Protestantism este o rămăşită din trecutul Ortodox al Occidentului. Atunci când Hristos a apărut, mulţi evrei L-au recunoscut ca împlinirea tuturor speranţelor şi viselor lor. La fel ca bătrânul Simeon, au exclamat: Că văzură ochii mei mântuirea Ta, Pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor… (Lc. 2, 30-31) Tot astfel mulţi Protestanţi recunosc în Hristosul Ortodoxiei pe Hristosul adevărat al Scripturilor, pe Cel Căruia S-au închinat şi după care au dorit, deşi într-un mod imperfect şi parţial.

Însă, nu toţi evreii L-au primit pe Hristos drept Mesia. „Conducătorii” evrei au legat esenţa iudaismului – care era tocmai pregătirea pentru Hristos – de o încâlceală de reguli şi tradiţii făcute de oameni. Datorită acestei încâlceli nu L-au putut recunoaşte pe Hristos ca Mesia. La un moment dat Iisus le-a spus conducătorilor evrei: Bine, aţi lepădat porunca lui Dumnezeu, ca să ţineţi datina voastră (Marcu 7, 9).    

            E o mare ironie a sorţii aici. Protestantismul stă sau cade prin insistenţa sa pe principiul sola Scriptura şi respingerea Tradiţiei, cu toate că el însuşi este o tradiţie. Clendenin scrie: „Sunt credincios trăsăturilor specifice ale tradiţiei Protestante evanghelice.” La fel ca evreii necredincioşi, Clendenin respinge deplinătatea lui Hristos pentru a putea ţine tradiţia sa.

            Există o continuitate perfectă între Legea lui Moise şi Evanghelia lui Hristos, pentru că Hristos este împlinirea Legii. De aceea, nu e nici o exagerare a zice că evreii care L-au respins pe Hristos au respins iudaismul autentic. Iudaismul lor nu este iudaismul autentic al lui Moise şi al profeţilor. În mod asemănător, tradiţia Protestantă a întunecat, înăbuşit şi deformat adevărata Evanghelie creştină, creând o religie care este chiar diferită de cea a Bisericii primare. „Principiile distincte” ale Protestantismului sunt tocmai acele tradiţii făcute de oameni care îi împiedică pe Protestanţii moderni să Îl recunoască în mod clar pe adevăratul Hristos al Scripturilor.

            Sfântul Pavel, cu toate acestea, nu a crezut că Dumnezeu i-a abandonat pe evrei, în ciuda necredincioşiei lor. Dimpotrivă, a afirmat cu tărie faptul că Dumnezeu este credincios făgăduinţelor Sale, chiar atunci când noi nu suntem (cf. Rom. 11, 25 şi urm.). Hristos nu i-a abandonat pur şi simplu pe creştinii din Occident. Dumnezeu a păstrat Scripturile şi miezul esenţial al mesajului Evangheliei în Occident, tocmai pentru ca Protestanţii să poată fi călăuziţi de la ceea ce înţeleg în parte spre deplinătatea vieţii în Hristos.[13]

O invitaţie

            Nu am scris această carte pentru a-i oferi cititorului "informaţii" cu privire la Biserica Ortodoxă. Am scris-o pentru a vă invita să intraţi în deplinătatea adevărului. O astfel de invitaţie presupune, aşadar, că Evanghelicii nu au deplinătatea adevărului. Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte (In 6, 60)? Evanghelicii sunt oameni minunaţi, însă, oricât de sinceri ar fi, adevărul este că ei sunt în afara Bisericii lui Hristos. Nu pun sub semnul întrebării sinceritatea ta, integritatea sau evlavia ta personală, dar dacă eşti Protestant (Evanghelic sau nu), eşti separat de Trupul lui Hristos. Scriu aceasta nu pentru a te insulta, ci din speranţa că te va îndemna să iei în serios ceea ce Sfântul Pavel a înţeles când a spus că Biserica este Trupul lui Hristos, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Ef 1, 23).

            Îl iubeşti pe Hristos. Atunci vino şi descoperă deplinătatea vieţii în Hristos. Vino să-L iubeşti pe Hristos cel deplin, aşa cum a spus Fericitul Augustin: totus Christus, caput et corpus (întregul Hristos, Cap şi Trup). Propovăduieşti credinţa în Sfânta Treime. Vino, descoperă pe Dumnezeu aşa cum L-a cunoscut şi I s-a închinat Biserica primară - aşa cum Biserica Ortodoxă Îl cunoaşte şi I se închină azi: Un Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Care de-a pururi Îl naşte pe Fiul Său şi Îl purcede pe Duhul într-o veşnică comuniune de iubire. Lumea ta, întreaga ta perspectivă asupra vieţii va fi transformată, aşa cum s-a transformat şi a mea.

            Ortodoxia nu este o ameninţare, ci o invitaţie - o invitaţie la deplinătatea Evangheliei. Ortodoxia este, într-adevăr, invitaţia Evangheliei însăşi. Când Iisus a întâlnit-o pe Femeia Samarineană la Fântâna lui Iacob (In 4, 4 s u.) ea I-a vorbit despre tradiţia părinţilor ei: Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Domnul a răspuns:

Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cel ce I se închină, să I se închine în duh şi adevăr.   

            Ortodoxia înseamnă în traducere exactă „dreaptă slăvire” sau „dreaptă închinare”. Noi, Ortodocşii, ştim Cui ne închinăm, pentru că ne închinăm Tatălui în Duh – adică în Duhul Sfânt - şi în Adevăr - adică în Hristos, Care este Adevărul întrupat. Dumnezeu ne cheamă nu la o cunoaştere abstractă, ci la comuniunea cu El în închinarea Sfintei Treimi: Şi aceasta este viaţa veşnică: Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (In 17, 3). 

            Femeia Samariteană – Sfânta Fotini, cum este cunoscută în lumea Ortodoxă – a acceptat invitaţia Lui Hristos şi a primit în ea însăşi râuri de apă vie. Altora Hristos le-a promis Pâinea vieţii: Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu (In 6, 51). Şi totuşi, mulţi dintre evrei nu au putut primi această zicere. Nu au putut integra cuvintele pline de viaţă ale lui Hristos în tradiţia lor. Astfel, Sfântul Ioan consemnează: De atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El (In 6, 66).

            Invitaţia Ortodoxiei este invitaţia Evangheliei însăşi. A accepta Ortodoxia este acelaşi lucru cu a-L accepta pe Hristos. A respinge Ortodoxia înseamnă a-L respinge pe Hristos, pentru că El nu poate fi separat de Trupul Său, Biserica.

            Biserica Ortodoxă nu îşi propune să judece destinul veşnic al nimănui. Când Hristos se va întoarce în slavă, fiecare va sta în faţa Lui pentru a da socoteală de viaţa sa. Fiecare dintre noi va fi judecat potrivit luminii pe care a primit-o în această viaţă.[14] Cei care trăiesc şi mor în afara Bisericii lui Hristos sunt lăsaţi în mila Domnului. 

            Există, totuşi, o diferenţă între cei care trăiesc şi mor în afara Bisericii datorită împrejurărilor exterioare din viaţa lor şi cei care aleg în mod deliberat să rămână în afara Bisericii. Aborigenul care îşi trăieşte întreaga sa viaţă fără să audă vreodată numele lui Hristos, va fi judecat potrivit luminii (naturale) pe care a primit-o. Pe de altă parte, cel care aude Evanghelia devine responsabil pentru aceasta. În mod asemănător, cei care se confruntă cu adevărul Bisericii devin responsabili pentru această cunoaştere:

            Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastră. Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar…Eu sunt uşa: de va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla (In 9, 41-10, 1, 10, 9).

 

Calea

           

Am devenit Ortodox deoarece am realizat că a merge pe oricare altă cale ar însemna să falsific numele de creştin. Cum aş putea să continui a-L propovădui pe Hristos şi să rămân totuşi în afara Trupului Său, Biserica? Cu adevărat Ortodoxia este Mărgăritarul de Mare Preţ pentru care mi-am „vândut” tradiţia, educaţia şi cariera. Am scris această carte pentru ca şi alţi Protestanţi după Evanghelie să poată găsi şi dobândi acest Mărgăritar.

            Partea întâi este relatarea călătoriei mele spirituale dinspre Protestantismul după Evanghelie spre Ortodoxie.[15] Am considerat-o necesară, pentru că mulţi din cei care au citit-o au găsit puncte înrudite în propria lor viaţă. Probabil v-aţi întrebat şi dumneavoastră unele din aceleaşi întrebări pe care mi le-am pus şi eu de-a lungul căii convertirii.

            În partea a doua abordez rolul Scripturii şi al tradiţiei în credinţa creştină. Examinez doctrina Protestantă despre sola Scriptura pe baza atât a textului biblic cât şi a evoluţiei istorice a canonului Noului Testament. Apoi aduc ca mărturie autori timpurii, neincluşi în canonul biblic, pentru a demonstra că în Biserica primară doctrina, cultul şi structura Bisericii erau într-o atât de strâns interdependenţă încât niciuna nu putea fi separată de celelalte.

            Domnul nostru Iisus Hristos a întemeiat o Biserică, nu o mulţime de denominaţiuni. Acea Biserică nu este nimic altceva decât Trupul Său, prezenţa Sa neîntreruptă în lume. Acea Biserică este Biserica Ortodoxă. Această carte este o invitaţie deschisă adresată Protestanţilor după Evanghelie de a examina această pretenţie.

---

[1] Există de altfel un dezacord de opinii în rândul unor cercetători care pun la îndoială caracterul evanghelic al Baptiştilor de Sud - vezi Garrett, Hinson si Tull - Sunt Baptiştii de sud „Evanghelici"? [Are Southern Baptists "Evanghelicals"?]  (Macon, GA: Mercer University Press, 1983). Potrivit sensului general al cuvântului Evanghelic - angajament fată de Scripturi, credinţă în moartea izbăvitoare a lui Hristos si nevoia unei experienţe regeneratoare a convertirii - James Leo Garrett, Jr. susţine că Baptiştii de Sud sunt Evanghelici. Pe de altă parte, în timp ce E. Glenn Hinson recunoaşte că Baptistii de Sud si Evanghelicii au în comun aceste trăsături, el insistă că „ne tragem din două pântece diferite”. Referindu-se la istoria si etosul specifice SBC, Hinson afirmă că Baptiştii de Sud nu sunt Evanghelici. Deşi nu resping validitatea analizei lui Hinson în ansamblu, înclin să dau crezare interpretării lui Garrett. Pentru o introducere generală cu privire la natura şi istoria Evanghelismului vezi Noll, Bebbington si Rawlyk (ed.) - Studii comparate de Evanghelism si Protestantism popularizat în America de nord, insulele britanice si restul lumii, 1700-1990 [Evangelicalism: Comparative Studies of Popular Protestantism in North America, the British Isles, and Beyond, 1700-1990] (New York: Oxford University Press, 1994). Autorii acestei editii definesc Evanghelismul prin patru trăsături fundamentale: „…biblicism (recunoaşterea Bibliei ca ultimă autoritate religioasă), conversionism (accentul pus pe Noua Naştere), activism (abordarea energetică, individualistă a îndatoririlor religioase si a implicării sociale) si crucicentrism (accentul pus pe lucrarea mântuitoare a lui Hristos ca fiind însăşi esenţa creştinismului” (p. 6)

[2] Aceasta se datora nu atât faptului de a fi Baptist, cât aceluia de a fi din Sud.  Comentariul lui Samuel Hill este grăitor: „Privind spre cei din  Nord, cei din Sud repetă ceea ce strămoşii lor spuneau cu un secol în urmă: Nordul si-a pierdut credinţa iar noi, cei din Sud am rămas ultimii cu frică de Dumnezeu” („Tipuri nordice şi sudice de Evanghelism american în secolul al nouăsprezecelea”, în Noll s.a. -  Evanghelism p.287. )

[3] Bill Hybels, întemeietorul Bisericii Comunitare a-denominaţionale Willow Creek, într-o suburbie din Chicago, este considerat de Evanghelici un fel de guru care a contribuit la creşterea bisericii. Ajutat la înfiinţarea „slujbelor pentru cei ce caută”, adică a slujbelor unde structura, muzica si mesajul urmăresc atragerea si amuzarea celor care nu merg la biserică. Gama largă a unor astfel de „slujbe pentru cei ce caută” si a „slujbelor contemporane” ce proliferează în toată tara, chiar şi în cele mai tradiţionale biserici Protestante, este rezultatul direct al influentei lui Hybels şi al abordării utilitare de tip Willow Creek a teologiei. Pentru o dezbatere Evanghelică pe tema Willow Creek vezi David S. Luecke – „Este Willow Creek drumul de mâine?” în Creştinismul, azi [Christianity Today], pp. 479ff.

[4] (Ben Lomond, CA: Conciliar Press, 1992), pp. 27.

[5] "De ce nu sunt Ortodox: Un Evanghelic explorează lumea străveche si stranie a Bisericii Răsăritene" 41:1 (6 ianuarie 1997), pp. 32 si urm.

[6] Potrivit Psaltirii din textul grecesc al Septuagintei. Biserica Ortodoxă, la fel ca autorii Noului Testament, foloseşte Septuaginta, nu Textul masoretic ebraic [Hebrew Masoretic Text]. Acest Psalm este numerotat ca 96:5 în majoritatea Bibliilor de limbă engleză (bazate pe textul ebraic) si s-a tradus ca „Dumnezeii neamurilor sunt idoli”. Toate referirile următoare la Psalmi se bazează pe textul Septuagintei si vor specifica în paranteză numărul corespunzător pentru textul ebraic, acolo unde există diferenţe între cele două texte.

[7] Nu găsesc cuvinte îndeajuns de convingătoare pentru a exprima că nu am devenit Ortodox datorită preluării puterii de către fundamentalişti în cadrul Convenţiei Baptiste [SBC]. Mai degrabă aş putea spune că această răsturnare de situaţie m-a constrâns, pentru întâia oară, să-mi examinez propriile mele convingeri. Şi astfel am ajuns la concluzia că atât moderaţii cât şi fundamentaliştii greşesc. Abia atunci când am ajuns să recunosc erorile „sistemului” meu teologic am putut să vad cu claritate adevărul Ortodoxiei.

[8] Prin grupare para-bisericească înţeleg acele organizaţii misionare care nu au legături cu nici o denominaţie sau congregaţie locală. Cruciada pentru Hristos, InterVarsity, Navigatorii şi Păstrătorii de Legământ sunt toate grupări para-bisericesti. Practic Asociaţia Evanghelistă a lui Billy Graham este o organizaţie para-bisericească, deşi - spre deosebire de Cruciada pentru Hristos - întreţine strânse legături cu congregaţiile locale.

[9] Pe ansamblu, as spune că procentul convertiţilor la Ortodoxie care iniţial au pornit să caute Biserica adevărată este destul de mic. Cu toate acestea, el rămâne un fenomen ce nu se limitează numai la mişcarea „Ortodox-Evanghelică”. Pentru detalii vezi în Prefaţă comentariul Arhiepiscopului Dimitire despre propria sa călătorie spirituală.

[10] Pr. Tom Avramis a crescut într-o evlavioasă familie de greci Ortodocşi. În timpul liceului si al anilor de colegiu însă a fost atras de grupări studenţeşti Evanghelice precum Cruciada pentru Hristos. A decis atunci ca „pentru a ajunge la Ortodocşi în numele lui Hristos şi pentru a scăpa de îndoielile pe care le avea cu privire la 'falsitatea' învăţăturilor Ortodoxe, va citi şi va învăţa cât poate de mult despre Ortodoxie”. Investigarea sa avea să-l aducă înapoi acasă, la Biserica Ortodoxă. Again, 11:2 (iunie 1988), pp. 8-9.

[11] Toate denominaţiile Protestante provin din Reforma care a avut loc în secolul al XVI-lea. Până la acea vreme, Biserica Romano-Catolică era despărţită de Biserica Ortodoxă de patru sute de ani.

[12] Ironia face ca mulţi dintre Protestanţi să creadă că Hristos a abandonat întreaga Biserică vreme de aproape 1400 de ani, de la moartea Apostolilor până la Reforma Protestantă.

[13] Aşa cum voi arăta în cele ce urmează, Protestanţii au manifestat în mod constant o atitudine trufaşă faţă de canonul Scripturii chiar dacă le place să se creadă „Oameni ai Cărţii". Reformatorii au înlăturat o largă porţiune din Vechiul Testament, iar Luther a cochetat cu secţionarea unor pasaje ample din canonul Noului Testament. Consider că păstrarea întregului Nou Testament în lumea Protestantă nu este decât o manifestare a Providenţei Divine; cu siguranţă nu este urmarea logicii interne a mişcării Protestante.

[14] Altfel spus,  creştinilor Ortodocşi li se va cere socoteală mai mult decât tuturor celorlalţi: Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere (Lc. 12:48).

[15] O versiune prescurtată a acestui capitol, „De la Biserica Baptistă nr. 1 la secolul întâi de creştinism” [“From First Baptist to the First Century: A Spiritual Journey”] a fost publicată în Activistul creştin [The Christian Activist], vol. 10 (iarna/primăvara, 1997), p. 1 şi urm. Prezenta versiune conţine informaţii neincluse în acel articol.