Tablou şi icoană

Toamna anului 1499. Gazda Curţii de la Buda, unde era în toi un banchet al principelui Vladislav, laudă arta apuseană: „Pe ruinele Constantinopolului pe care cu toţii l-am plâns, se ridică o nouă lume şi o nouă artă. Europa merge de-acum pe calea înnoirii şi iluminării, slobozindu-ne de canoanele depăşite ale vremii. Priviţi această Madonă! [un tablou în care Preacurata Fecioară era despletită şi purta în braţe un prunc dezbrăcat] ... Câtă graţie, câtă căldură umană! ...

Voievodul Neagoe Basarab, unul dintre invitaţi, îi răspunde: „Am admirat meşteşugul mare al zugravilor domniilor voastre! Să ştiţi însă că această pictură se adresează mai mult simţurilor trupeşti decât sufletului, iar ceea ce se clădeşte pe simţuri are tăria nisipului şi a cenuşei. Icoana bizantină nu va muri, pentru că puterea ei este duhovnicească. În icoana bizantină noi mărturisim şi păzim neatinsă curăţia Maicii Domnului. Ea este Maica unui Fiu Răstignit şi prin aceasta, a tuturor celor ce pătimesc. Şi-mi pare că Preacurata se odihneşte mai mult în frescele bisericilor noastre cotropite de turci, decât în palatele pline de fast, unde pare dezbrăcată de neprihănirea ei!” (vezi volumul Măria Sa, Neagoe Basarab: însemnările monahiei Platonida, Doamna Despina a Ţării Româneşti (Ed. Bonifaciu, 2012)

*** 

Filmul lui Jean-Luc Godard, Notre musique (2004), este un pseudo-documentar filmat la Sarajevo. Pretextul poveştii: expozeul pe care Mr. Godard, lui-même, îl susţine la Sarajevo pe tema legăturii dintre cuvânt şi imagine, în faţa studenţilor de acolo – ocazie cu care binecunoscutul regizor alege să vorbească despre zone incendiare şi extrem de vulnerabile (cum este şi Orientul Mijlociu, la care se face referire adesea, sau condiţia indienilor din America).
Într-o secvenţă-cheie a filmului se vorbeşte despre o tânără romano-catolică şi despre experienţele ei mistice. Fata declarase că ar fi văzut-o pe Fecioara Maria. Episcopii locului ar fi întrebat-o cum arată cea pe care a văzut-o. Aşa ca în picturile maeştrilor europeni? Şi îi arată atunci diverse albume cu reprezentări ale Fecioarei. Fata, de fiecare dată, spune că Fecioara nu arăta astfel. Deodată înalţii prelaţi îi aşează în faţă o reproducere a unei vechi icoane bizantine. Atât de veche încat ochii şi o parte a feţei nu se mai pot zări datorită cariilor vremii. În clipa aceea fata exclamă: „Aşa arăta!” ... Tâlcul  istorisirii aminteşte de nevoia omului de a a vedea Sacrul, dar şi posibilităţile de revelare a Sacrului, în arta bizantină.