Crede şi nu cerceta ... DUPĂ DEALURI

Există, în filmul lui Cristian Mungiu, După dealuri, o inscripţie (despre care regizorul spune că este „autentică”, că a găsit-o în romanul non-ficţional al Tatianei Niculescu Bran, din care s-a inspirat) pe care se poate citi: „Aceasta este Casa lui Dumnezeu. Interzis celor de alte religii. Crede şi nu cerceta.” 

După dealuri

(credit foto: Sebastian Enache, Alexandru Mitu)

În Accatone (un film de Pier Paolo Pasolini din 1961), personajul principal cita zeflemitor o sintagmă introdusă de ceea ce s-ar putea numi „poliţia ecleziastică”: CREDE ŞI NU CERCETA!. Caracterul rebel pe care-l împart deopotrivă multe din personajele lui Pasolini, Bergman, Buñuel sau von Trier (şi încă altele) este plămădit şi de această insuportabilă inchiziţie a politicii bisericeşti. Când eşti înconjurat numai de feţe acre, de zbiri ce urmăresc respectarea literei, nu viaţa în duh, rişti să nu mai auzi rugăciunea vameşului păcătos (singura bineplăcută cerurilor) de atâţia farisei sau pretinşi farisei ce dau sloavă cerurilor pentru că nu sunt păcătoşi. Într-un fel, poate că nici unui din aceşti rebeli nu s-a revoltat pe credinţă (pe credinţa aceea paradoxală în duhul Firescului pe care este omul chemat a o dobândi, îmbisericindu-şi mintea), ci pe un legalism obositor, agresiv şi constrângător, radical opus îndemnului paulin: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.” (Întâia Epistolă către Corinteni a Sf. Apostol Pavel, 6.12) 

 Lumină de iarnă (Ingmar Bergman)

Deşi comportamentul preotului şi al măicuţelor din film nu este defel agresiv, ci – contrar unor interpretări ale filmului – denotă mai degrabă un duh sobornicesc, frăţesc, al blândeţii, inscripţia cu pricina a stârnit multe discuţii. În cercurile „dreptcredincioşilor” care se simt leazaţi şi pretind că aşa ceva nu există în nicio mănăstire ortodoxă, această tăbliţă constituie unul din cele câteva „corpuri-delict” ce încriminează „de la sine” filmul. Din această pricină, mulţi refuză să-l vadă. Comentariile lor înverşunate la adresa unui film pe care nu l-au văzut şi pe care spun că nu doresc să-l vadă arată însă că ei cred (că După dealuri e o blasfemie, o reprezentare tendenţioasă a României, a Bisericii, a monahismului românesc în general ş.a.m.d.) fără să cerceteze. Că strechea politicii după ureche este aplicată şi în judecarea unor filme, cărţi, muzici etc. înainte de a le cerceta (mai mult: fără a avea nici cea mai mică dorinţă de a le cerceta). Că incripţia din filmul lui Mungiu este simptomatică pentru un eşalon deloc nereprezentativ din turma pravoslavnică.

Viridiana (Luis Buñuel)

După dealuri (la fel ca alte filme, realizate în alt registru stilistic, de Fellini, Pasolini, Ingmar Bergman sau Luis Buñuel, la fel ca extrem de controversata operă pop-rock Jesus Christ Superstar şi, de ce nu, asemenea Concursului de Dan Piţa) este o mărturie prin care un creator şi echipa sa ne înfăţişează felul în care arta poate fi o nostalgie a lui Dumnezeu, un dor de Dumnezeu, un imn de slavă a creaţiei. Fondul moral (sensul, mesajul, cugetul) dintr-un astfel de film nu este mai puţin cald, vivace, puternic decât viaţa însăşi.

Concurs (Dan Piţa)