Henry Mancini

Primesc un telefon de la pianistul timşorean Sorin Petrescu. Mă roagă să prefaţez recitalul său de pian (alături de flautistul Vlad Colar) pe muzici de film de Henry Mancini. Pentru că nu eram tocmai pe subiect, m-am documentat (pe internet) şi am aflat câte ceva despre acest important muzician al secolului XX: l-a consacrat muzica de film, dar a practicat şi jazz-ul; a fost compozitor, dar şi dirijor-orchestrator; a trăit, aflu, între 1924 – 1994; muzica sa este catalogată drept easy listening, dar – nota bene! – denotă mult profesionalism.

Compozitor american, cu părinţi italieni (tatăl, oţelar de meserie, cânta la flaut şi l-a învăţat pe Enrico Nicola, viitorul Henry, să cânte la flaut piccolo şi apoi la pian) stabiliţi în Statele Unite, Henry Mancini şi-a întrerupt studiile muzicale când a plecat în armată. A participat apoi la eliberarea unui lagăr de concentrare din sudul Germaniei. Imediat după terminarea războiului a intrat în industria muzicală ca pianist şi aranjor. A început colaborarea cu Universal Pictures, iar din 1958 lucrează ca aranjor şi compozitor independent. A murit de cancer pancreatic.  

Henry Mancini a fost distins de 20 de ori (şi nominalizat de 72 de ori) cu Premiul Grammy şi a câştigat 4 premii Oscar (fiind nominalizat de 18 ori). „Nu iau niciodată nimic de bun ceva şi nu forţez limitele libertăţii mele” – spunea el într-un interviu. Filmele pentru care a scris muzica (devenită repede hit) sunt filme „cu subiect” şi „cu star-uri”: The Days of Wine and Roses, Breakfast at Tiffany’s, The Great Race, Mr. Lucky, Two for the Road, Pink Panther, Victor, Victoria!, The Molly Maguires, The Thorn Birds, Hatari! ş.a.. Melodrame sau comedii romantice, seriale de televiziune sau poveşti cu accente sociale – filmele sale au avut însă mult succes la public. La fel ca impresionantele soundtrack-uri pe care o industrie muzicală precum cea americană nu le putea neglija...