Râsul Patriarhilor / Theodor Baconsky

  
titlu: Râsul Patriarhilor. Eseu despre râs în patristica greaca
autor: Teodor Baconsky
editura: Humanitas, În afara colecțiilor, 2008
număr de pagini: 332

Conceput ca un studiu asupra spaţiului mental al râsului şi al locurilor simbolice ale deriziunii în Bizanţ, volumul lui Teodor Baconsky explorează dimensiunea batjocurii ca „alegere divină” (în cazul lui Hristos) precum şi relaţia dintre biserică şi teatru în literatura patristică. 

Sinopsis:
Figura lui Hristos din Evanghelii, aşa cum este transmisă cu sensibilitatea „cosmică” a Ortodoxiei („crucificat în mijlocul rânjetelor şi batjocurilor, cu o inscripţie deasupra ce ridiculizează pretenţiile sale caraghioase”), ocupă un rol important în studiul lui Baconsky.

Deschiderea eschatologică şi reperele transcedentale trasate de Clement Alexandrinul, Origen, Evgarie Ponticul şi alţii călăuzesc cititorul spre o duhovnicie în care libertatea este „sistematizată prin har”. Personajul central al al acestei duhovnicii este ascetul – omul care, mortificându-şi simţurile, „nutreşte obsesia de a se cunoaşte cât mai bine” şi năzuieşte la „un mod de viaţă exemplar”.
Chiar dacă Tradiţia Bisericii învaţă că „Dumnezeu râde de cei batjocoritori, iar celor smeriţi le dă har”, există destule exemple de „nebuni întru Hristos” care contrazic imaginea austeră a monahului („creştinul ideal”). Hristos – „dreptul batjocorit” – sfidează tradiţia şi capetele încoronate: ca un trubadur ambulant, n-are niciun loc unde să-şi aşeze capul; ca un clovn, satirizează autoritatea existentă; traversează oraşul pe un catâr, înconjurat de un alai regal (neavând nicio putere pe pământ); ca un menestrel, ia parte la cine şi reuniuni.
Autorul arată că Tradiţia patristică preferă biserica teatrului: „…plăcerea pe care o capeţi pentru spectacolele de comedie naşte desfătare şi orice alt fel de necumpătare”; în imnurile şi cuvintele Evangheliei se află „spectacolele pe care Biserica le dăruieşte celor ce vin în ea”; „teatrul nu este neapărat rău în sine, dar riscă să devină din pricina primejdiilor sale spirituale: a-l frecventa înseamnă a te plimba pe marginea prăpastiei”.
Părinţii rigorişti ai Bisericii fac din actor un „diavolo sacerdotal”, „anti-eroul” unui spectacol care „dramatizează nimicirea sufletelor în iad”. Cei mai moderaţi vorbesc despre opoziţia dintre agape (exaltată în biserică) şi eros-ul strict trupesc (glorificat la teatru).
Dincolo de toate, veselia reprezintă o valoare pur creştină. Bucuria este „comunicare, părtăşie”. Biblia o leagă nu doar de „convertire” (prin consimţire şi reintegrarea în Fiinţă), dar şi de orice „împlinire” (prin felurite încercări şi persecuţii). Sfinţii creştini sunt veseli, un sfânt trist nefiind decât un „amărât de sfânt”.

sursa: http://hyperliteratura.ro/rasul-patriarhilor-eseu-despre-ras-in-patristica-greaca/#.UNRZ_aycSao