Vanitas vanitatum

Din când în când, violenţa şi carnagiul din câmpurile de bătălie ale planetei se mută în şcoli. Atunci, unul sau mai mulţi tineri furioşi (numiţi şi rebeli fără cauză), ucid cu sânge rece pe cine apucă, ca-n Elephant, filmul lui Gus van Saint (inspirat dintr-un caz real, desigur). La fel cum – în fiecare zi – fiinţa zisă om striveşte, sub talpa-i, zeci de furnici sau de necuvântătoare, fără să dea vreo socoteală, fără să aibe vreun regret sau chiar fără să ştie. Big fish eat small fish.

Fiecare nou masacru din şcolile americane (în ultimii ani) generează postări pe facebook de genul unui schimb de replici între un elev şi Dumnezeu. Elevul: „Dragă Dumnezeule, de ce îngădui atâta violenţă în şcolile noastre? Semnat: un elev îngrijorat.” Dumnezeu: „Dragă elevule îngrijorat, nu e loc pentru Mine în şcolile voastre. Semnat: Dumnezeu.” 

Sigur, campania bine orchestrată împotriva „însemnelor religioase”, în ton cu „noua ordine mondială” şi cu secularizarea agresivă (şi) a instituţiilor de învăţământ, îndreptăţeşte răspândirea unei astfel de butade. Cum rămâne însă cu sutele şi miile de biserici distruse, de-a lungul secolelor, de războaie, de arme, de prigoane? În ele, orice s-ar spune, era loc pentru Dumnezeu – în chip sacramental, desigur, acolo unde sacramentele (tainele) nu şi-au schimbat numele în „simboluri”...

Ecleziastul grăit-a o dată pentru totdeauna: Vanitas vanitatum et omnia vanitas. Călăuzul din apologul tarkovskian (Stalker) îi răspunde, peste veacuri: „Toate au un sens. Un sens şi o cauză.”