Jurnal de idei - C. Noica

titlu: Jurnal de idei
autor: Constantin Noica
editura: Humanitas, 2008
pagini: 392

Volumul cuprinde o serie scurte însemnări pe diverse teme: de la concepte filozofice la comentarii pe marginea esenţei cinematografului; de la semnificaţia Întrupării la gândirea patristică; de la sensul vieţii la lipsa de sens a artei moderne; de la feminism („transformarea omului în păpădie”) la „nebunia sănătosului” („a crucii, a culturii”).

 
Sinopsis:
Constantin Noica găseşte deosebit de actuală, în lumea contemporană, căutarea lui Ghilgameş după un seamăn de-al său: „Îţi cauţi seamănul, doreşti să fii dorit, adică să intri în comunitate.” Îmbrăţişarea caută să unească, e o „tentativă de reîntregire”. Aceasta este, pentru el, valoarea supremă, mesajul ce ar trebui lăsat lumii viitoare dacă lumea aceasta ar dispărea: „Căutaţi unitatea care se diversifică”. Cum a fost icoana („un Unu-multiplu”), înainte să devină „în Renaştere portret, apoi fotografie”. Această „unitate în diverstate” e însuşi „restul miraculos” pe care ţi-l dă lumea culturii „în biblioteci, muzee şi la chioşcurile de reviste, la radio şi în pieţele publice.”

Filmul Umbrelele din Cherbourg îi prliejuieşte „întâlnirea cu Psyche, cu sufletul în toata ingenuitatea lui”, iar personajul titular din Zorba Grecul, deşi seducător, „nu ştie că sunt şi alte forme de a dansa decât dansul”. Cinematograful i se pare o „non-artă” care, după ce şi-a anexat cuvântul, sunetul, culoarea, volumul, „n-a mai dat nimic prin sine”, ci „doar în imaginea altora: literatură, pictură, muzică”. Are „toate ‘posibilităţile’, deci nu posibilul”, este „un „prea mult care sărăceşte lucrurile” şi „vrea să pună în rostire ce nu este în rost, rostuit”. În fine, „catastrofală” în cinematografie i se pare tendinţa de a desfiinţa „ochiul interior”. Ori, „cine nu are al doilea văz nu vede nimic”.
Urâţenia, ca şi marile prilejuri (de împlinire, de bucurie) sunt în om („Oamenii sunt cei care vor să te urâţească, sau urâţenia e în tine şi îi iei pe ei ca pretext?”). Sensul vieţii ar fi acesta: „devenirea întru fiinţă” a omului în „ordinea sa”, transformarea fiecărui ceas într-un pas şi a paşilor zilei într-un „mers şi nu o împleticire”. Cei care, trişti, îi spun că e vreme urâtă afară, că totul e urât, nu ştiu că „e vreme urâtă în ei înşişi”: „Cine nu a găsit prilejul în sine, nu găseşte nici în jurul său marile prilejuri”.
În timpul vizitei de la mănăstirea din Essex (Anglia), unde l-a întâlnit pe fiul său devenit monah ortodox, Noica spune: „un uomo universale nu e posibil decât într-o mănăstire”. Cu gândul la el avea să noteze, poate, în Jurnal: „Când un tânăr creşte frumos, parcă iese din strâmbătate o întreagă lume.”
Tot în aceeaşi perioadă va fi cugetat că „Întruparea este centrul lumii noastre. Filosofia e christică. Nu cunosc alt divin decât Iisus Christos. El dă şi adevărul istoriei şi pe cel al gândului speculativ.” Hristos, adică „G-I”, generalul-individual, unul-multiplu. „Oamenii – mai spunea Noica – se împart în drept-credincioşi şi în arieni, adepţi ai lui Arie. Primii cred în Unu multiplu (Trinitate), ceilalţi în Unu şi multiplu, sau numai în multiplu, singurul care ‘se vede’.
Aceştia sunt iluminişti. Fără a şti de lumina taborică, a bunei filosofări.” Această „bună filosofare” îi dă putere să treacă peste tăvălugul istoriei şi să spună că „fericirea are mai multe gusturi şi comunismul mi l-a dat pe cel mai bun”. Totuşi, crede că nu e nevoie să refuzi omului proprietatea, aşa cum – abuziv – au încercat regimurile totalitar-comuniste: „E destul să-l aduci (prin cultură) în situaţia de a spune: ‘Nu am ce face cu proprietatea!’”.

sursa: http://hyperliteratura.ro/jurnal-de-idei/