Statutul sălilor de
cinema neprivatizate din România e mai degrabă incert. Numărul lor a scăzut
simţitor şi, spre deosebire de lanţul cinematografelor luxoase din mall-uri, acestea se prezintă jalnic. Dar
trebuie să recunosc: în ceea ce mă priveşte, nu condiţiile precare de vizionare
din cinematografe sunt motivul pentru care nu mai merg (decât extrem de rar) la
cinema. Pricina adevărată este „metafizică”, nu „fizică”: repertoriul uniformizat,
alcătuit acum aproape exclusiv din producţii recente, stereotipice, majoritar
americane. Mereu aceleaşi şi aceleaşi melodrame, filme de acţiune sau ştiinţifico-fantastice,
poveşti de dragoste, horror etc. Primul deceniu al mileniului trei cam asta a
oferit. Probabil că pentru spectatorii care au cultul vedetei (nu al Actorului,
al Regizorului, al Filmului), pentru amatorii de can-canuri sau pur şi simplu
de divertisment, nu e nicio problemă. Ei pot viziona acum astfel de filme în săli
curate şi primitoare, prevăzute cu sistem Dolby Surround şi fotolii de lux. Tot
aceleaşi filme (plus alte câteva, europene, greu vandabile) ajung şi în bietele
săli rămase de pe vremea când repertoriul era mult mai divers[1]. Iubitorii cinematografului comercial sunt privilegiaţii.
Ceilalţi, spectatorii care se încăpăţânează să vrea şi altceva (altfel
de filme americane, dar şi filme din întreaga lume, ce se ambiţionează să reziste
tentaţiei de a vehicula mereu aceleaşi clişee, filme conduse nu de spirit, ci
de tehnologie), sunt dramatic dezavantajaţi. Nici gospodarii cinici ai sălilor
din mall-uri şi nici difuzarea
etatistă nu le oferă, acestora din urmă, mai nimic. De aceea este cât se poate
de firească decizia spectatorului ce nu se mai regăseşte deloc în repertoriul
cinematografelor de a nu le mai frecventa. Şi chiar de a renunţa la televizor
(aşa cum procedează, la sfârşitul scurt-metrajului Zapping, un „televorator”). Trăim acum, poate, un binecuvântat timp
al decantărilor, după un secol şi ceva de cinema[2]. Alungat din cinematografe de un repertoriu monoton,
adevăratul cinefil (fost „cinefil înrăit”) are, în sârşit, ocazia să reflecteze
la ceea ce a văzut în peregrinările sale prin cinematografe şi cinemateci[3]. Să recupereze, eventual, ceea ce încă nu a
văzut (şi ştie că merită văzut) din cinematografia lumii, veche de peste o sută
de ani. Şi, de ce nu, să îşi îndrepte atenţia – eliberat de iluziile cu care îl
hrăneau ecranele mari sau mici – spre viaţa propriu-zisă. Să trăiască, în fine,
acel timp pe care – în alte vremuri, fără parcimonie – i-l ofereau în dar magicienii
sau profeţii marelui ecran.
fragment din volumul Pseudokinematikos2. Bucuriile filmului
fragment din volumul Pseudokinematikos2. Bucuriile filmului
[1] Înainte de 1989, în ciuda cenzurii partidului
unic, puteai vedea şi – nu puţine – filme de artă, provocatoare pentru spirit,
filme ce atestă o puternică viziune regizorală.
[2] Pentru Elena Dulgheru, cineastul noului
mileniu trebuie să fie un „vestitor al lui Dumnezeu”, asemenea creatorilor de
film care au „deschis drumul”, reamintind pâmântenilor de „originea lor divină”
şi „apropiindu-i sufleteşte de Cer”: martir şi Orfeu (Paradjanov), profet
(Tarkovski), nebun shakespearian (Kusturica) – vezi Scara Raiului în cinema, p. 208.
[3] „Faptul că pentru o mare parte a iubitorilor
de cultură din „epoca de aur” teatrele au înlocuit bisericile (cărora, oricum,
li se luase dreptul de a vorbi în cetate) este aproape un truism. Uneori (dar
mai rar), acelaşi lucru se întâmpla şi cu privire la sălile de cinema. Rampa şi
ecranul (uneori, şi salonul literar) erau singurele tribune de unde se putea
rosti, fie şi şoptit, fie şi aluziv, adevărul – cel politic, cel moral şi,
extrem de rar, cel religios.” (Elena Dulgheru, Scara Raiului în cinema, p. 37)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu