Interviu Cristian Mungiu pentru "Viaţa medicală"

E încă prea tânăr pentru a fi numit cel mai bun regizor de film născut vreodată în România. Dar Cristian Mungiu este cu siguranţă, în acest moment, cel mai de succes regizor român al unei generaţii deja excepţionale. Recunoaşterea lui Mungiu ca figură de prim rang în cinematografia mondială s-a rotunjit odată cu invitarea sa în juriul Festivalului de la Cannes din 2013, alături de nume celebre precum Steven Spielberg sau Nicole Kidman. Acest regizor român foarte talentat s-a născut într-o familie ieşeană de medici, unde ar fi fost sortit să continue în aceeaşi profesie. Cu acest prim interviu, inaugurăm o serie de dialoguri cu personalităţi ale vieţii publice româneşti care, în ciuda profesiei lor non-medicale, au fost influenţate covârşitor de contactul nemijlocit cu breasla lui Asclepios.

Cristian Mungiu

   Aţi crescut într-un mediu influenţat de profesia medicală – tatăl, profesor de farmacologie, sora mai mare este şi ea absolventă de Medicină. Aţi simţit vreodată presiunea de a urma o carieră în Medicină? V-a influenţat în vreun fel faptul că sunteţi „copil de medici“?

   Cristian Mungiu: În clasa I, graţie acestui stereotip al „copilului din familie de doctori“, învăţătoarea mea m-a desemnat „sanitarul clasei“. În această calitate, inspectam cu seriozitate – înainte să înceapă orele – batista, unghiile şi ceara din urechi a celor 36 de colegi de clasă. Din fericire, ideea a fost abandonată în scurt timp pentru că întârzia orele. Doisprezece ani mai târziu am dat la Medicină şi am picat. Era anul 1986 şi erau treizeci şi ceva de candidaţi pe un loc. Examenul era destul de crâncen şi foarte neprietenos: erai făcut să simţi că e o treaba serioasă şi că întreaga ta viaţă se joacă în acele trei zile de examen. În fata Institutului de Medicină şi Farmacie din Iaşi se instala o funie groasă şi lungă – un odgon, practic – şi, în ziua examenului, din momentul în care treceai pe sub el, erai, cum ar veni, pe cont propriu – despărţit de părinţi, colegi ori prieteni. Era funia pe sub care intrai direct în viaţă. Nu eram făcut pentru acel gen de examen şi pentru acel gen de învăţare. În acea epocă se susţinea – ca un fel de fatalitate – că singura cale de a trece examenul la Medicină e să înveţi totul pe de rost. La un moment dat chiar reuşisem să memorez manualul de biologie atât de precis încât îl puteai deschide oriunde şi, dacă îmi ziceai un cuvânt, puteam să continui. Şi acum pot să-ţi zic că lobulul testicular e dispus cu baza spre albuginee şi vârful spre mediastin, chiar dacă nu mi-a fost niciodată prea limpede la ce anume avea să-mi servească informaţia asta în viaţă. 

„Ştiam diferenţa dintre Triferment, Digestal şi Motilium“ 

   Spuneaţi de curând că aveţi chef să vă povestiţi biografia. Care e amintirea legată de medici/spitale pe care aţi include-o?

   Cristian Mungiu: Tatăl meu fiind profesor de farmacologie, am prins cu timpul şi noi, în casă, câte ceva despre administrarea medicamentelor. El, odată cu medicamentele pe care ni le dădea când ne durea ceva, ne şi explica de ce ni le dă şi cum acţionează. Ştiam bunăoară diferenţa dintre Triferment, Digestal, Motilium, Metoclopramid, Scobutil, Imodium, Furazolidon, de ce e bine să combini Streptomicina cu Papaverina şi aşa mai departe – ca să mă păstrez în sfera digestivă. Spre sfârşitul anilor ’80 am început să-mi însoţesc sora în taberele studenţeşti în care ea, în calitate de studentă la medicină, era invitată ca medic de tabără. Odată, într-o tabără la Sinaia, a bătut la uşă o fată care avea nişte dureri mari de burtă. Se întâmpla că atunci eram singur în camera care servea de cabinet medical, sora mea fiind plecată. Puteam să o trimit la spital – dar ar fi durat o grămadă până să ajungă să o vadă un doctor – sau să-i dau ce credeam eu de cuviinţă că o să-i facă bine. I-am pus o gramadă de întrebări şi, la sfârşit, i-am dat medicamentele de care avea nevoie, iar mai pe seară, la focul de tabără, a venit să-mi spună că i-a trecut şi se simte bine.

   Plecarea medicilor din ţară e un fenomen foarte discutat în prezent. Motivele pentru care medicii pleacă sunt dotările profesionale mai bune din Occident, veniturile mai mari şi respectul din partea comunităţilor de acolo. Trei motive la fel de valabile şi pentru a determina emigrarea unui regizor de film din România. De ce nu aţi plecat?

   Cristian Mungiu: Spre deosebire de medicină, unde simptomele bolnavului sunt cumva universale, filmul – şistory-telling-ul în general – ţin de observarea realităţii în care te mişti şi se exprimă în limba celor pe care îi observi. Ca povestitor, depinzi foarte mult de limba în care te-ai născut şi de locul în care îţi faci observaţiile, cu atât mai mult cu cât eu îmi scriu scenariile. Dacă m-aş muta altundeva aş putea, pesemne, după o vreme, să povestesc despre cei pe care i-aş observa acolo. Însă poveştile pe care le ştii, observaţiile pe care le-ai acumulat, nu sunt întotdeauna şi uşor translabile în altă limbă şi în altă cultură. 

„Lumea medicală universitară e departe de a fi elegantă. La fel şi în cinematografie“ 

   Lumea medicală academică, cea autentică, e guvernată de o serie de reguli de conduită aproape ritualice faţă de marii profesori. Intrarea într-o relaţie de tip maestru-discipol e aproape inevitabilă. Aţi fost coleg de juriu la Cannes cu Ang Lee şi Steven Spielberg. Şi aici au existat ritualuri? Sau domneşte camaraderia uniformizantă?

   Cristian Mungiu: Nu ştiu unde anume există această ideală lume academică autentică despre care vorbiţi – poate că există, dar cred că avem deseori tendinţa să idealizăm anumite modele doar pentru că nu le cunoaştem în detaliu. Viaţa universitară – medicală, dar nu numai – e departe de a fi elegantă. Ea e mai degrabă rezultatul unor nesfârşite lupte de culise pentru promovare, influenţă, funcţii, poziţii şi aşa mai departe – o curgere continuă de bârfe ale fiecăruia despre toţi ceilalţi. La fel stau lucrurile şi în mica noastră comunitate de cinema şi e unul dintre motivele pentru care prefer, pe cât se poate, să rămân la distanţa potrivită de oameni, organizaţii şi interesele lor. Într-un juriu nu poate fi vorba de maeştri şi discipoli, iar dacă nu te simţi capabil să-ţi susţii – din prea mult respect sau din alte cauze – părerea în faţa celorlalţi juraţi, e mai bine să nu participi căci prezenţa într-un juriu presupune şi se bazează pe egalitatea dreptului la opinie al celor care îl formează. Am fost în multe jurii, iar cel de la Cannes de anul ăsta a fost printre cele mai democratice: am zis fiecare ce am avut de zis, ne-am susţinut fiecare cu pasiune punctele de vedere, la sfârşit s-a votat şi ne-am asumat fiecare palmaresul ca rezultat al unei medieri între gusturile celor care au alcătuit juriul din acest an.

   Am fost întotdeauna uimit de felul în care succesul profesional este uneori însoţit de o hiperinflare a egoului. E un fenomen întâlnit în lumea universitară medicală, bănuiesc că şi printre marile vedete ale cinematografiei. Cum vă protejaţi de aşa ceva?

   Cristian Mungiu: Eu nu sunt vreo mare vedetă a cinematografiei, deci nu ştiu cum procedează cei în cauză, dar mare parte dintre vedetele pe care le-am cunoscut erau de fapt foarte ok în intimitatea lor: oameni normali, cu aceleaşi probleme ca toţi oamenii, dar având de gestionat problema notorietăţii. În ce mă priveşte, eu nu am o prea bună percepţie a propriei mele imagini şi, de multe ori, îmi ia ceva să găsesc distanţa potrivită faţă de cei din jur.

   Orice jurizare e un proces inerent subiectiv aşa că tot ce poţi face e „să încerci să promovezi valorile în care crezi“. În ce valori credeţi?

   Cristian Mungiu: În materie de cinematograf, apreciez onestitatea, pasiunea, curajul, forţa şi originalitatea realizatorului, apreciez pe cel care îşi asumă riscuri creative şi nu merge pe drumuri sigure, pe cel care e pasionat de povestea lui şi nu de rezultatele ei publice. Însă la sfârşit, la orice film contează cel mai mult rezultatul, emoţia pe care o simţi, sentimentele, gândurile şi întrebările pe care ţi le induce filmul. Desigur, orice evaluare e subiectivă, iar orice ierarhizare e şi mai subiectivă, însă tot ce poţi să faci e să susţii cât mai onest valorile în care crezi ca să pleci acasă cu conştiinţa împăcată că ai făcut tot ce ţinea de tine. 

„Singurul folos al popularităţii e să influenţezi în bine pe cei care te urmăresc“ 

   Nu e un lux, în societatea occidentală hipercorect politizată, să-ţi permiţi să susţii „cât mai onest valorile în care crezi“?

   Cristian Mungiu: Cere un efort pentru că e întotdeauna mai comod să fii conformist decât să ai tăria propriului tău punct de vedere. Însă până la urmă nu ştiu dacă există vreo alternativă rezonabilă la alegerea asta.

   Pe vremuri, astfel de valori se învăţau fie la biserică, fie la şcoală. Acum se mai învaţă de la televizor. Dumneavoastră de unde le-aţi de(s)prins? Unde (cine) v-a educat aşa cum sunteţi astăzi, la 45 de ani?

   Cristian Mungiu: E foarte greu să-ţi mai dai seama la un moment dat cum ai ajuns cel care eşti. E rezultatul tuturor întâlnirilor din viaţa ta şi a felului în care tu, ca fire, ai reacţionat la ce ţi s-a zis, ce ai văzut şi ce ai trăit, începând cu familia şi şcoala şi continuând cu toate experienţele în care ai fost parte. Cu toţii facem foarte multe prostii în viaţă, suntem meschini, mincinoşi, egoişti sau răi, însă dacă reuşeşti măcar din când în când să te evaluezi corect, e de presupus că ai să mai înlături din relele pe care le faci. Una dintre temele colaterale pe care speram că „După dealuri“ le va lansa în dezbaterea publică se referea la felul în care biserica – foarte populară la noi – înţelege să îşi folosească capacitatea de a promova valori juste. Căci singurul folos al notorietăţii şi popularităţii e să influenţezi în bine pe cei care te urmăresc.

   Succesul în medicină se bazează pe calitatea profesională, dar e vorba şi de construirea unei imagini. Cât de mult contează pentru un regizor român să-şi creeze o imagine pozitivă pentru a reuşi în cinematografia occidentală şi nu mă refer la imaginea filmelor, ci la imaginea lui Cristian Mungiu?

   Cristian Mungiu: Mi se pare că faceţi aici o diferenţă între imaginea pe care o ai de pe urma a ceea ce faci în profesie şi o altă imagine care e rezultatul unei confecţionări conştiente, în scopul obţinerii de simpatie socială. Eu cred foarte puţin în varianta asta – pentru că până la urmă e o făţărnicie, o încercare de a livra o cosmetizare a conţinutului – care în final nu functionează. Ia ca exemplu România, ca ţară, şi încercarea diverşilor de a-i îmbunătăţi „imaginea“ şi nu substanţa. Cred că succesul – în lumea filmului, cel puţin – e ceva foarte relativ, efemer şi conjunctural. Însă atât cât e, depinde în cea mai mare măsură de conţinut. Ca cineast, imaginea ţi-o creezi prin ce reuşeşti să faci pe ecran, iar cum eşti tu dincolo de filmele tale contează mai puţin. Desigur, e posibil să capeţi cu vremea o oarecare notorietate – şi fiecare alege să o gestioneze cum crede de cuviinţă.

sursa: http://www.viata-medicala.ro/*articleID_7173-dArt.html

Cristian Mungiu - 2007, Palme d'Or la Cannes

Cristian Mungiu s-a născut la Iaşi, în 1968, şi a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi şi Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti. Primul său film de lungmetraj este Occident (2002), iar în 2007 a câştigat Palme d’Or la Cannes pentru 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Cel de-al treilea film al său ca regizor şi scenarist, După dealuri (2012), a câştigat premiul pentru cel mai bun scenariu şi premiul pentru cea mai bună actriţă (Cosmina Stratan şi Cristina Flutur). În 2013, Cristian Mungiu a făcut parte din juriul Festivalului de Film de la Cannes, alături de nume importante din cinematografia mondială precum Steven Spielberg, Ang Lee, Nicole Kidman sau Christoph Waltz. Cristian Mungiu este fiul profesorului Ostin Mungiu, preşedintele Asociaţiei de Algeziologie din România şi fratele mai mic al Alinei Mungiu-Pippidi, psihiatru şi politolog. Într-un interviu recent (acordat Mediafax), profesorul Ostin Mungiu povestea despre fiul său că, „dacă ar fi fost medic, cred că în cel mai bun caz ar fi fost un stomatolog oarecare“.