Un trailer
transportă – pe o distanţă de peste 600 km – o piesă-gigant de la locul de
fabricaţie până la compania care o solicitase. Doi şoferi prieteni (Mircea
Albulescu şi Constantin Diplan) iau cu ei în cabină o tănără (Tora Vasilescu,
aici la debut) plecată în căutarea unui iubit dispărut. Personaje aparent banale
şi întâmplări ne-senzaţionale ascund semnificaţii şi demonstraţii de subtext nebănuite.
„Tot ceea ce urmează se situează sub îndemnul moral de a perfora pojghiţa
aparenţelor pentru a descifra mişcările de umanitate esenţială.” (Alice Mănoiu)
Mărunţişurile de viaţă din Cursa dau
întâmplărilor o „senzaţie imbatabilă de adevăr” (Georgeta Davidescu).
Primele semne ale
profesionalizării şi intelectualizării cinematografiei româneşti în ceea ce priveşte
filmele „de actualitate” (cu tematică inspirată din „realitatea imediată”, iar
nu din epoci premergătoare vremurilor comuniste) au început să apară la
începutul anilor 60, prin filmele lui Mircea Săucan (Ţărmul nu are sfârşit, Meandre, 100 lei) şi Lucian Pintilie (Reconstituirea) – opere de scandal,
imediat oprite de la distribuţie sau difuzate şi promovate, în cel mai bun caz,
cu parcimonie. Apariţia Cursei lui
Mircea Daneliuc, în 1975 (când aveau să apară Ilustrate cu flori de câmp şi Filip
cel bun, ce surprind alte ipostaze şi tipologii inedite şi „nefotogenice”),
marchează un eveniment şi o izbândă. Pentru întâia oară un film românesc „de
actualitate”, care polemizează cu cinema-ul îmbâcsit, convenţional, neexpresiv,
dar şi cu o serie de conformisme sociale, este lăsat să circule liber în
reţeaua cinematografelor din ţară, este elogiat de critici (care îl consideră
„cel mai interesant debut regizoral din anii 70) şi iubit de spectatorii mai
pretenţioşi, încântaţi de firescul situaţiilor şi al replicilor, de jocul
actorilor şi pitorescul imaginii.
Cineast autentic încă de la primul film, Mircea Daneliuc ştie să îmbrace cuvintele în atmosferă,
să conducă remarcabil o distribuţie şi să povestească cinematografic. Câteva structuri
narative (genericul filmului ce denunţă aparatul de filmat ca măsluitor de
adevăruri sau datele personajelor ce formează trio-ul principal) din povestea Cursei sunt reluate (amplificate,
rafinate, dezvoltând coordonatele de tip ciné vérité), câţiva ani mai târziu, în
Proba
de microfon şi La capătul liniei
– alte două momente de referinţă (şi de excepţie fericită) dintr-o
cinematografie a „filmului surd în România mută”.
Privind
retrospectiv, filmele care susţineau înnoirea limbajului cinematografic din
anii 60-70-80 au rămas singulare în producţia acelor timpuri: Mere roşii, Croaziera, Un om în loden, Stop-cadru
la masă, Concurs, Faleze de nisip, Sfârşitul nopţii, Secvenţe, Pas în doi - alături
de cele amintitle deja. Ele însă au însemnat tot atâţia paşi spre un dialog
real cu publicul şi chiar cu producţia cinematografică mondială, fără a reuşi
să impună o linie fermă, adevărată, a filmului de actualitate românesc.
.JPG)
Multumesc de lectura!
RăspundețiȘtergere