luni, 19 august 2013

Monologul polifonic / Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt a rămas o figură singulară deopotrivă în monahismul românesc şi în literatura română a ultimului sfert de secol XX. A fost oricând gata „a se minuna şi bucura în faţa nebănuitelor frumuseţi ale existenţei, prin încrederea în forţele nebiruite ale inteligenţei şi sensibilităţii, prin atenţia neadormită şi lupta necurmată împotriva întunecatelor puteri ale răului, ipocriziei, minciunii, tiraniilor de orice fel, împotriva slăbiciunii şi abdicării de la demnitate” (Virgil Bulat). 

Volumul Monologul polifonic conţine eseuri pe teme literare, impresii de călătorie şi o serie de cronici – nonconformiste – la unele cărţi de poezie şi proză apărute mai ales în anii 80.
 
Format într-o vreme când între cititor şi carte puteau fi şi „relaţii de prietenie şi încredere”, bazate pe „reciprocă deferenţă şi mutuale chemări”, Steinhardt vedea în cărţi „folos” şi „învăţătură”, crucial ajutor în „operaţia de acomodare cu enigmele, ironiile şi asprimile din jur”. Erau cărţi „nepractice, stătătoare sub semnul frumuseţii, bunăvoinţei şi imaginarului” care ofereau multe „lecţii de comportament”, luminând inima şi mintea cititorilor, înţelepţindu-i şi deschizându-le ochii, maturizându-i, însă fără a-i „smulge  brusc şi traumatizant din adolescenţă”, fără a-i „preda cinismului”.
Poeticul – o „dispoziţie de comuniune” (cu mediul înconjurător, cu semenii, cu noosfera, cu misterele) – este pentru Nicolae Steinhardt o „manifestare de gratuitate deplină”. Care sunt „potrivnicii” poeticului? Într-o enumerare aleatorie, sunt pomeniţi: viclenia, sordidul, meschinăria, trivialul, pângărirea, vulgaritatea, deşănţarea, invidia, vrajba, delaţiunea, poalele peste cap, agresivitatea, răutatea, patetismul de contrabandă, melodrama impudică. Altfel spus: tot ce exacerbează „materialul” şi dă importanţă numai „vremelniciei”, socotind-o singura adevărată. Poeticul (sau „Mângâietorul”), care se naşte din real şi-l desăvârşeşte, este o „nostalgie a zidirii complete, a zidirii necoruptă de plăsmuirea unei lumi imposibile” ce „de-a pururi înnoieşte faţa pământului”.
Într-o călătorie la Bruxelles se întâlneşte cu vechiul său prieten Em. N. (Manole din Jurnalul fericirii). Stau faţă în faţă şi se privesc „cu multă bună vrere, totuşi niţel despărţiţi”. Sentimentul înstrăinării îl face să se întrebe dacă şi viaţa oamenilor se desfăşoară ciclic (precum scrie Spengler despre popoare şi civilizaţii), dacă ciclurile – încheindu-se în ele, iremediabil – şterg „urma căilor de acces de la prezent la trecut”. Îşi aminteşte atunci un aforism de Adrian Păunescu: „Corpul unui prieten scufundat în memorie e mai greu decât greutatea dizlocuită de el pe pământ”.
Aşa-zisa operă „dificilă” nu este „inaccesibilă prin ea însăşi”, ci datorită „nevredniciei cititorului (receptorului)”. Poticnelile receptării ei sunt adesea de natură morală (lenea, superficialitatea, meschinăria, nerăbdarea, vulgaritatea cititorului), nu intelectuală. Conflictul adevărat nu se produce între personaje, ci între autor şi cititor. Prejudecăţile,  pudoarea, sfiiciunea, pripa şi suficienţa cititorului sunt tot atâtea oprelişti în calea înţelegerii unei opere de artă. A acelei opere de artă care îşi propune să-l „pregătească pe om pentru moarte”, să-l întoarcă – în chip minunat – către bine. Astfel, „tulburat de o capodoperă, omul începe să audă în sinea sa aceeaşi chemare către adevăr care l-a îmboldit pe artist să-şi făurească opera” (Andrei Tarkovski). De bună seamă că arta, prin  însăşi natura sa este „artificialitate”, „mistificare”, „metalimbaj”. Iar receptorul, chiar dacă ştie că „totu-i numai „facere” (prefacere), artefact, iluzie”, se lasă emoţionat şi „se predă nepregetat iluziei”.
Personajul Guica din Moromeţii vol.1 de Marin Preda este, pentru Steinhardt, „o fiinţă care poate fi comparată cu Iago, ori Richard III”, un „personaj dostoievskian ce coboară direct din Demonii”, „o creaţie aproape desăvârşită (zic aproape deoarece răul e infinit) a Răului în Sine”. Ura de moarte a Guicii e „o ură generală faţă de toţi şi de toate”. Pentru ea, nenorocirea nu-i „izvor de îmblânzire ori resemnare ori deziluzie ori dragoste”, ci „numai temei de facere a răului, de prefacere a acestuia într-un Absolut”.
Într-o vreme când prietenia, încrederea şi fidelitatea sunt puse la grea încercare, Steinhardt găseşte de cuviinţă a atrage atenţia asupra consecinţelor catastrofale ale pactului cu diavolul: „Unica vorbă de nădejde împotriva şantajului (de orice fel) e refuzul, e repetarea vorbelor ducelui de Wellington către ziaristul care-l ameninţa că va tipări nişte scrisori de dragoste pentru duce: publică-le şi du-te naibii.” În acest sens, teatrul lui Ion Luca Caragiale, departe de a-l indigna, i se pare necontaminat de spiritul malefic al totalitarismului. Este înduioşat de „împăcările din piaţa Endependenţei ori din finalul Scrisorii”, semne clare de „nesălbăticie” şi de „neţinere de minte pe veci a răului”, posibile doar într-o lume „de care se-nvredniciseră bunicii noştri poate nu mai buni ca noi dar sigur mai puţin pricepuţi în a preface cuvintele în spaimă şi coşmarurile în realităţi banale”. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.